În educație vorbim frecvent despre nevoia de a forma elevi independenți, capabili să gândească singuri, să ia decizii și să își asume responsabilitatea pentru propria învățare. Ne dorim copii care să manifeste inițiativă și să caute soluții fără să aștepte permanent intervenția unui adult. Dar cum se formează, de fapt, această autonomie?
Din experiența mea la clasă, autonomia nu apare dintr-odată și nici nu se dezvoltă automat odată cu înaintarea în vârstă. Ea se construiește treptat, prin responsabilități potrivite vârstei, exercițiu și obiceiuri zilnice. Pregătirea ghiozdanului, verificarea orarului, notarea temelor sau păstrarea în ordine a rechizitelor școlare par lucruri mărunte, dar îl învață pe copil să anticipeze, să planifice și să verifice.
De la „Ce am de făcut?” la „Am înțeles!”
Autonomia înseamnă însă și capacitatea de a începe o sarcină fără a depinde permanent de indicațiile profesorului sau ale altui adult. La începutul unui exercițiu, uneori citesc eu cerința și o explic, alteori o citește un elev, iar apoi stabilim împreună ce avem de făcut. Dacă observ neclarități, revin cu explicații.
Cu toate acestea, se întâmplă ca, după câteva minute, un elev să mă întrebe: „Ce am de făcut aici? Eu nu am înțeles.” Îi răspund cu o altă întrebare: „Ai citit sau ai recitit cerința exercițiului?” De multe ori, răspunsul este simplu: „Nu.”
Îl îndemn să recitească atent cerința. Uneori, expresia de nedumerire dispare, chipul i se luminează și pune mâna pe stilou, nerăbdător să scrie răspunsul. Nu a fost nevoie de o nouă explicație, ci de puțină atenție și de încrederea că poate descoperi singur ce i se cere. Cred că tocmai din asemenea momente începe să se construiască autonomia.
Puncte de plecare diferite, aceeași posibilitate de progres
La începutul clasei a V-a, întâlnesc elevi cu experiențe de învățare foarte diferite. Unii provin din școli private, unde au avut patru sau cinci ore de limba engleză pe săptămână, și demonstrează deja un vocabular bogat și bune abilități de înțelegere și comunicare orală, chiar dacă scrierea și ortografia nu sunt întotdeauna la același nivel. Alții au studiat engleza doar una sau două ore pe săptămână, iar diferențele inițiale pot fi vizibile.
Ceea ce mă interesează însă este evoluția ulterioară. Am observat că, prin interes, muncă individuală, consecvență și sprijinul profesorului, unii elevi recuperează treptat aceste diferențe. În unul sau doi ani, copii care nu participaseră anterior la concursuri sau examene de certificare pot ajunge pregătiți să susțină un examen internațional de limba engleză. Nivelul de la care pornește un copil nu ar trebui să devină o etichetă. Important este ceea ce învață să facă pentru propriul progres, atât la școală, cât și prin exercițiu constant acasă.
Fiecare copil are propriul ritm
Îmi amintesc o discuție care mi-a rămas în minte și care, mărturisesc, m-a amuzat. Tatăl unei eleve de clasa a II-a, o fetiță foarte capabilă, era nemulțumit că fiica lui nu citea cursiv în engleză. L-am întrebat: „Dar în limba română cum citește?” „La fel”, mi-a răspuns. Am zâmbit: „Atunci înseamnă că la ora mea citește bine!”
Dincolo de umorul situației, i-am explicat că fetița avea nevoie să exerseze cititul și în limba maternă. I-am recomandat să încurajeze lectura constantă în română, fără a neglija exercițiul în engleză. Nu era vorba despre lipsa capacității de învățare, ci despre o deprindere care avea nevoie de timp și practică. Cititul nu se formează exclusiv la școală; continuitatea de acasă contează, iar copilul poate învăța treptat să revină singur asupra unui text și să își observe progresul. Adultul de acasă poate asculta, monitoriza și oferi sprijin atunci când copilul exersează cititul.
A învăța singur nu înseamnă a fi lăsat singur
Formarea autonomiei nu presupune retragerea bruscă a sprijinului oferit de profesor sau de familie. Dimpotrivă, adultul îndrumă și explică, dar îi oferă treptat copilului mai mult spațiu pentru a acționa. La ora de engleză, elevul poate fi încurajat să recitească cerința, să urmărească un model, să consulte exemplele deja lucrate, să caute un cuvânt într-un dicționar sau să își revizuiască răspunsul înainte de a-l prezenta.
La fel de important este să îi permitem să greșească. Un exercițiu rezolvat incorect poate deveni o experiență utilă atunci când elevul identifică greșeala și înțelege cum să o corecteze. În timp, astfel de gesturi îi pot întări încrederea în propriile capacități.
Cred că unul dintre cele mai valoroase rezultate ale muncii unui profesor este momentul în care elevul încearcă să rezolve singur o problemă înainte de a cere ajutor. Nu pentru că profesorul devine mai puțin important, ci pentru că sprijinul oferit începe să își atingă scopul. Școala ar trebui să îi pregătească pe copii nu doar să răspundă la întrebările profesorului, ci și să își formuleze propriile întrebări și să caute răspunsuri.
Poate că autonomia începe atunci când un elev nu mai întreabă la fiecare pas „Ce trebuie să fac?”, ci spune cu încredere: „Vreau să încerc singur!” Iar aceste mici momente de independență, repetate zi după zi, pot deveni unele dintre cele mai importante rezultate ale educației.