Termenul de inadaptare şcolară se ĩntâlneşte ĩn literatura de specialitate asociat fenomenului rămânerii ĩn urmă la ĩnvăţătură. Un rol important ĩn apariţia fenomenului de inadaptare şcolară ĩl joacă relaţiile interpersonale din grupul primar, clasa din care elevul face parte.
„A vorbi despre relaţiile interpersonale făra a le considera ca fiind determinate şi având o desfăşurare ĩntr-un cadru social, ĩnesamnă a ne situa ĩn afara realităţii. Sentimentele noastre sunt mai puţin personale decât ne place să credem. Ele sunt comunicabile, adesea contagioase şi dacă le privim ne dăm seama că sunt supuse unei condiţionări sociale mai importante decât condiţionarea lor biologică.” (J Maisonneuve,1973, apud Elvira Creţu, 1999).
Ĩn cadrul proceselor ce intervin ĩn relaţiile interpersonale Maisonneuve menţionează două categorii: afective şi perceptiv, procese de atracţie şi de recepţie interpersonale. Stabilirea unor relaţii interpersonale are la bază spontaneitatea. Ea este definită uneori ĩn legătură cu adaptabilitatea – atunci când apare ca un răspuns adecvat la o situaţie prezentă.
Având ĩn vedere că adaptarea presupune şi ĩn plan social un echilibru ĩntre asimilare şi acomodare, este interesant să urmărim modurile de stabilire – refacere a echilibrului ĩntr-un sistem de orientare, exprimat ĩn trei cazuri:
- realizarea aprecierii atitudinilor persoanelor ca urmare a evoluţiei uneia dintre persoane sau amândurora;
- scăderea importanţei acordată obiectului care este cauza tensiunii;
- reducerea intensităţii afective a legăturii dintre persoane.
Cunoscând aceste forme de refacere a echilibrului se presupune că inadaptarea ar putea fi transformată ĩn adaptare, aplicându-se unul sau mai multe din remediile oferite de Maisonneuve.
Reducerea intensităţii afective dintre persoane este greu de realizat la vârsta şcolară mică. Prin urmare, şcolii ĩi revine rolul de factor compensator ĩn restabilirea echilibrului unui elev inadaptat.
TIPURI ŞI FORME ALE INADAPTĂRII ŞCOLARE
„Inadaptarea comportamentală a unor elevi vizează, ĩn principal, tulburările de relaţionare a elevilor ĩn cauză cu părinţii, profesorii, colegii şi ĩncălcarea regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare” (Tiberiu Rudică, 1998).
Paleta acestor tulburări este largă, ea cuprinzănd modificări mai puţin grave sub raport juridic, dar supărătoare, de tipul: minciună, inconsecvenţă comportamentală, violenţe verbale, copiatul la ore, bruscarea colegilor, impertinemţa etc. Există şi inadaptare gravă, de genul: furtul repetat, vagabondajul, spargeri sau tâlhărie, consum frecvent de alcool sau droguri etc.
Factorii individuali ce duc la inadaptarea acestor copii ţin de capacitatea personală a fiecărui elev de a reacţiona, adică de resursele sale personale, de bogăţia şi calitatea “schemelor de adaptare la situaţii’. Aceşti factori individuali pot fi grupaţi, la rândul lor ĩn factori constituţionali, dependenţi de ereditate şi de structura neuropsihică ( debilitate mintală, hiperemotivitate, autism) şi factori defavorizanţi ai mediului.
Alături de factorii individuali, există şi factori externi care influenţează atitudini de inadaptare şcolară:
- Deficienţe de climat familial şi de structură familială;
- Sub şi supraaprecierea capacităţilor reale ale elevului ;
- Dezacordul asupra motivaţiilor condiutei elevilor;
- Conflictele individuale ĩn cadrul clasei de elevi.
Ceea ce ar trebui privit ca un principiu este faptul că elevul nu rămâne un primitor pasiv al cerinţelor sau al constrângerilor venite din exterior. El are propriul său sistem de referinţe sau preferinţe care uneori au o pondere mai mare ĩn justificarea atitudinilor sale.
TIPOLOGII ALE INADAPTĂRII ŞCOLARE
Ĩn ciclul curricular al achiziţiilor fundamentale se poate vorbi de o conturare a tipologiei manifestată de elevii ce prezintă caracteristici ale inadaptării şcolare. Tendinţa de a se ĩnchide uneori ĩn ei ĩnşişi poate fi fatală pentru ĩntreagă evoluţie socială a persoanei. Dacă intervenţia ĩnvăţătorului nu este făcută ĩn timp util, tendinţa de ĩnchidere ĩn sine poate produce schimbări comportamentale ireversibile.
După gradul de expansivitate şi randamentul şcolar, putem grupa elevii cu inadaptare şcolară ĩn cinci categorii: (Borugă Bianca, 2009:
1. inadaptatul super – expansiv;
2. inadaptatul expansiv;
3. inadaptatul temperat;
4. inadaptatul meditativ;
5. inadaptatul indiferent.
Inadaptatul super – expansiv:
Ĩn această categorie intră acel elev pentru care, a sta o oră liniştit reprezintă un efort sporit. De obicei, el renunţă uşor la obţinerea unui randament şcolar normal, din cauza instabilităţii sale emoţionale. Deoarece are o atenţie distributivă superficială, el nu reuşeşte să se concentreze suficient ĩn efectuarea unor sarcini impuse. El doreşte să fie mereu ĩn centrul atenţie celor din jurul său, este sâcâitor, agasant, enervant pentru colegii săi. Deranjează colegii, nereuşind ĩn nici un caz să devină lider.
Super-expansivitatea sa este temperată, de obicei, ĩntr-un mediu familiar sever, autoritar, rigid.
Supus mereu unor oscilaţii comportamentale diferite, familie-şcoală, pare paradoxal că este tratat drept “inadaptat” din moment ce el poate să-şi adapteze atitudinea ĩn funcţie de locul unde se manifestă.
Inadaptatul expansiv
Spre deosebire de super-expansiv, acest tip de elev reuşeşte să depună uneori un minim efort pentru a urmări o problemă pusă ĩn discuţie. Limita dintre cele două tipuri de inadaptaţi este foarte greu de stabilit deoarece fie un tip “expansiv” se află ĩn această stare după ce a depăşit “super-expansivitatea”, fie se află ĩn faza latentă, acumulând energii pe care le vor “lăsa să scape necontrolat” ĩn starea de super-expansivitate.
El este cel care tulbură uneori liniştea clasei. El poate să ducă la bun sfârşit doar sarcini care-i fac realmente plăcere.
Aceasta poate fi explicaţia oscilaţiilor notelor pe care le obţin elevii fie la aceeaşi disciplină, fie la alte discipline ĩn mod constant.
Ĩn această situaţie ĩnvăţătorul trebuie să demonstreze abilitatea de a descoperi “punctele slabe” ale expansivului pentru a-l canaliza spre obţinerea unor performanţe şcolare.
Expansivul are “deschideri” optimiste dacă se află ĩn faza incipientă a stării de inadaptare. El ĩşi diminuează optimismul, entuziasmul abia ĩn nomentul ĩn care trece printr-o gravă problemă afectivă, fie la şcoală, fie acasă.
Expansivul – inadaptat nu trebuie confundat cu persoanele extrovertite echilibrate, mobile, deoarece la el expansivitatea este o formă de comportament reactiv la o stare de disconfort psihic.
Inadaptatul temperat
Ĩn această categorie regăsim elevul care trece aproape “neobservat” printre colegii săi. Este politicos dacă este pus ĩn situaţia de a se manifestă ĩn public, ĩn faţa clasei, dar poate deveni impertinent ĩn faţa părinţilor – rudelor sale. Se poate ĩntâmpla şi invers: este politicos ĩn familie, dar devine arogant ĩn relaţie cu ceilalţi adulţi sau cu colegii.
Inadaptatul temperat este cel care manifestă inadaptarea cea mai greu detectabilă (şi cea mai greu tratabilă). Situaţia lui şcolară poate să fie de nivel mediu sau bună.
Inadaptatul meditativ
Elevul aflat ĩn această situaţie participă la activităţile impuse de programa şcolară fără a manifesta o opoziţie evidentă. Aici se regăseşte elevul introvertit. El nu tulbură atmosfera clasei, nu intervine cu ĩntrebări sau comentarii, lăsându-se ĩn voia reveriei cotidiene.
El ocupă ĩn sociogramă o poziţie exterioară nucleului clasei. Nu are alegeri, nu este ales, nu este respins, nu respinge pe nimeni. El trăieşte ĩn lumea fabulaţiilor sale.
Manifestările depresive ĩl pot caracteriza ĩn mare măsură. Fetele trec uşor ĩn starea de plâns la orice cuvânt sau ĩntâmplare care le răneşte sensibilitatea aflată mereu la un prag ridicat.
Situaţia lor şcolară este oscilantă. Uneori răspund bisilabic satisfăcător, alteori răspund strict la subiect, fără completări. Se menţine la limita promovabilităţii cu destulă greutate.
Inadaptatul indiferent
Aflat la extrema super- expansivului, elevul inadaptat-indiferent, ar putea fi cel cunoscut ca “tipic”. Este elevul cu situaţia şcolară alarmantă, aflat la limita promovabilităţii – chiar repetent uneori.
Elevul este dezinteresat total de progresul său şcolar. Ĩn general el aparţine unei familii total la fel de dezinteresată (sunt totuşi şi excepţii) de situaţia lui şcolară. Indiferentul poate enerva prin “ absenţa sa psihologică” de la orele de curs, neinteresat de colegi, de ĩntâmplările din clasă.
Bibliografie:
Borugă, B., „Inadaptarea şcolară – o problemă a ĩnvăţământului primar”, Editura Etnic, Drobeta Turnu – Severin, 2009.
Creţu, E., „Probleme ale adaptării şcolare – ghid pentru perfecţionarea activităţii educatorelor şi ĩnvăţătorilor”, Editura All, Bucureşti, 1999.
Rudică, T., „Psihologie şcolară”, Polirom, Iaşi, 1998.
Sălăvăstru, D., „Psihologia educaţiei”, Polirom, Iaşi, 2004.