Spre deosebire de alte domenii de cercetare care se detaşează de realitatea socio-istorică şi se concentrează în jurul unor centre de interes proprii, analiza discursului se direcţionează către probleme concrete, dorind să participe activ la ameliorarea acestora. Această poziţie este adoptată de cercetători care ţin atât de şcoala franceză a analizei discursului, cât şi de analiza critică a discursului (CDA).
Simone Bonnafous consideră că „analiza discusului este inutilă dacă nu permite să se avanseze către o mai bună înţelegere a societăţii şi a conflictelor ideologice care o traversează” şi că plasarea cercetării sub acest semn dă sens muncii în ştiinţele umane (S. Bonnafous, 1989, pp. 7-8). Teun van Dijk, susţinând ideea că discursul ocupă o poziţie crucială în reproducerea dominării şi a inegalităţii, insistă că printre principiile de bază ale acestei analize se regăsesc orientarea către rezolvarea unor probleme sociale şi adoptarea unei poziţii socio-politice explicite, dar subliniează că analistul discursului trebuie sã fie preocupat în acelaşi timp de realizarea unei analize multidisciplinare şi de profunzime (T. Van Dijk, 1993, pp. 252-254). Ruth Wodak subliniază că obiectivele acestei direcţii de cercetare sunt identificarea „modalităţilor în care formele lingvistice sunt utilizate în variatele expresii şi manipulări ale puterii” şi modificarea anumitor practici discursive şi sociale (R. Wodak, M. Meyer, 2001, pp. 10-11, 69-70).
Prin raportarea la două concepte, cel de „putere”, definit ca „relaţiile diferenţei, şi în particular efectele diferenţei asupra structurilor sociale” (R. Wodak, M. Meyer, 2001, pp. 10-11), şi cel de „dominare”, înteles ca „exercitarea puterii sociale de către elite, instituţii şi grupuri, care generează inegalitate socială, inclusiv inegalitate politică, culturală, de clasă, etnică, rasială şi de gen” (T. Van Dijk, 1993, pp. 249-250), se pot distinge în cadrul societăţii două tipuri de grupuri: grupurile dominate şi grupurile dominante, care se plasează diferit în raport cu producerea şi receptarea discursului şi care pot fi desemnate ca in-groups şi out-groups sau Noi şi Ei (Ceilalţi).
Pentru desemnarea acestor grupuri şi stabilirea raporturilor dintre ele, sunt utilizate diferite strategii. Teun van Dijk vorbeşte de strategii utilizate la nivelul producerii şi receptării discursului:
- strategiile folosite de grupul dominant la nivelul producerii discursului: controlul accesului, controlul contextului (selecţia vocilor, opiniilor), controlul acţiunii (direcţionarea discursului), operarea unor alegeri la micro-nivelurile discursului (intonaţie, stil lexical, figuri retorice, structuri semantice locale, politeţe);
- strategiile care influenţează receptarea şi întelegerea discursului de către grupul dominat, care reacţionează atât la text, cât şi la context;
- strategiile care influenţează receptarea şi interpretarea discursului de către membrii propriului grup prin justificarea sau legitimarea dominării (reprezentarea pozitivă a propriului grup şi negativă a grupului celuilalt), negarea sau atenuarea dominării, prezentarea grupului dominat ca o ameninţare pentru grupul dominant. Pentru a asigura credibilitatea discursului, se face apel la argumentare (evaluarea negativă a Celorlalţi este consecinţa anumitor fapte), figuri retorice (hiperbolizarea acţiunilor Lor negative şi ale Noastre pozitive, negarea acţiunilor Noastre negative), stilul lexical (alegerea cuvintelor care implică evaluări negative/ pozitive), construirea povestirii (evenimentele negative sunt prezentate ca trăite personal, detaliile sunt plauzibile), accentuarea structurală a acţiunilor Lor negative (în titlu, subtitlu, rezumat), citarea de martori, surse sau experţi credibili (T. Van Dijk, 1993, pp. 259-265).
Oprindu-se asupra desemnării grupurilor dominate şi dominante, Wodak identifică strategii discusive precum referirea/ nominarea (categorizarea membrilor, prin metafore şi metonimii biologice, naturalizante şi depersonalizante şi prin sinecdoci – părţile pentru întreg, întregul pentru părţi), predicarea (atribuirea stereotipă a unor trăsături pozitive sau negative şi a unor predicate implicite sau explicite), argumentarea (utilizarea unor topoi specifici), perspectivele, cadrele sau reprezentările (raportarea, descrierea, nararea sau citarea evenimentelor şi uteranţelor într-un mod discriminatoriu); intensificarea/ micşorarea (intensificarea/ micşorarea forţei ilocuţionare a uteranţelor) (R. Wodak, M. Meyer, 2001, pp. 72-77).
În concluzie, poziţiile prezentate ale unor analişti ai discursului consacraţi confirmă că în analiza discursului, în principal cea anglo-saxonă, conceptele de putere şi dominare sunt plasate central, ca urmare a interesului pentru realitatea socio-istorică, implicit pentru relaţiile dintre grupurile dominate şi grupurile dominante, generate de diferenţe sociale, politice, culturale, etnice, rasiale şi/sau de gen. Cele două tipuri de grupuri se poziţionează diferit în raport atât cu producerea şi interpretarea discursului, cât şi la nivelul discursului propriu-zis.
Bibliografie
Bonnafous, Simone, 1989, Immigrés et immigration dans la presse politique française de 1974 à 1984 (microforme): analyse de discours, Université de Paris, Site de Paris IV
Van Dijk, Teun, „Principles of Critical Discourse Analysis”, în Discourse & Society, 1993, 4(2), Londra, Sage Publications, pp. 249-283
Wodak, Ruth, Meyer, Michael, 2001, Methods of critical discourse analysis, Londra, Sage Publications