Înțeleasă simplu ca reprezentând acea „perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului” (vezi DEX s.v.), adolescenţa se dovedeşte a fi de fapt vârsta marilor confruntări şi a descoperirilor deopotrivă; etapa în care omul învaţă să devină om, se confruntă cu sine şi cu lumea, îşi descoperă sinele şi îşi caută cu obstinaţie drumul spre afirmare.
Copilul – cel care până mai ieri era ocrotit de părinţi pentru a creşte fără dificultăţi într-un mediu armonios – descoperă, aparent înainte de vreme, că a devenit adolescent, cu frământări şi probleme proprii şi capitale, că ceva îl înstrăinează brusc de familie, că nimeni nu îl înţelege şi că trăieşte o mare dramă. Copilul de ieri, pentru care plecarea la şcoală era un eveniment important şi benefic (căci însemna noi prieteni, plăcerea jocului şi a cunoaşterii), odată devenit adolescent, ajunge frecvent să echivaleze rigorile şcolii cu ceea ce putem numi cauze ale unei crize psihologice şi afective menite a converti tânărul într-un ins nonconformist, uneori chiar revoltat, care sfidează autoritatea părinţilor, a profesorilor, a societăţii ori, dimpotrivă, devine anxios şi retras. De aceea, atât pentru părinţi cât şi pentru profesori gestionarea unei relaţii cu adolescenţii devine o muncă dificilă şi plină de provocări, în măsura în care comunicarea cu aceştia se generează anevoios sau întâmpină impedimente, în funcţie de profilul adolescentului pe care îl avem îl faţă. Ne propunem, mai jos, să trecem în revistă diferitele tipuri de adolescenţi, al căror comportament trădează faptul că aceştia traversează o perioadă de criză şi să ilustrăm rolul pe care îl are şcoala (profesorul, dirigintele, consilierul şcolar) în depăşirea acestei crize.
Adolescentul revoltat este tânărul care sfidează norme şi interdicţii; el are o fire permanent conflictuală, îşi manifestă în mod excesiv nevoia de libertate, de aceea îl întâlnim fugind de acasă ori absentând de la şcoală, petrecând nopţi în cluburi sau adoptând un limbaj vulgar, deşi nu există totdeauna un scop precis ori conştientizat al acestui comportament. Revoltatul crede că îşi impune supremaţia prin gesturi extreme, poate recurge la acte de vandalism sau la consumul de substanţe ce provoacă adicţie, ocupă locul agresorului în situaţiile de bullying în şcoală şi în afara acesteia, nutrind convingerea că a fi puternic înseamnă că trebuie să ştii a inspira teamă. În mod inerent, acest comportament poate fi pus în relaţie cu dezechilibre din mediul familial, cu care copilul a venit în contact încă de mic. Un asemenea adolescent, foarte adesea, a crescut într-un mediu în care violenţa a fost familiară; adesea a fost umilit de către părinţi, a fost agresat ori a asistat la scene de agresiune între membrii familiei, iar el a devenit victima unor modele nocive faţă de care se arată incapabil să se detaşeze. De aceea, spaţiul şcolii este echivalat de către acesta cu un loc al afirmării şi al impunerii supremaţiei prin practicarea intimidării şi prin manifestarea unui comportament ce sfidează constrângerile, inclusiv în relaţie cu profesorii. Cu alte cuvinte, revoltatul este cel care jigneşte colegii şi profesorii deopotrivă (în situaţii extreme poate recurge la violenţă fizică), este cel care distruge bunurile şcolii, care este adus frecvent în cabinetul directorului sau al consilierului şcolar şi care destul de rar reuşeşte să aibă notă maximă la purtare.
Adolescentul anxios este tânărul care poate trece cu uşurinţă drept un depresiv. El experimentează frecvent episoade de rău fizic şi de discomfort sufletesc (tahicardie, nelinişte, plictis, apatie), are o fire instabilă emoţional, uneori traversează perioade de profundă tristeţe şi nu înţelege rostul a tot ceea ce i se întâmplă, iar dezechilibrele pot fi acutizate din cauza frecventelor insomnii şi a tulburărilor alimentare. Acest comportament al adolescenţilor trădează o puternică suferinţă personală şi poate fi relaţionat cu experienţe traumatizante prin care copilul a trecut: moartea cuiva drag, divorţul părinţilor, boala, absenţa părinţilor etc. Mai grav, exacerbarea comportamentului anxios poate culmina cu traversarea unor crize suicidare. Cum este şi previzibil, performanţele şcolare ale adolescentului anxios sunt influenţate în mod negativ, însă ceea ce trebuie să se constituie într-un motiv de îngrijorare este lipsa de motivaţie şi nepăsarea tânărului cu privire la propriul progres intelectual.
Adolescentul retras este tânărul care manifestă dezinteres faţă de şcoală sau faţă de autoritatea părinţilor. Deşi pare un lucru paradoxal, fiindcă nimeni nu îşi doreşte un copil retras, retragerea are şi o componentă pozitivă, putând fi înţeleasă în două moduri. Pe de o parte, prin acest comportament tânărul poate experimenta treptat ruperea de tutela părintească, ceea ce îl pregăteşte să devină independent şi capabil să ia decizii mature, pe de altă parte însă poate fi un revers al plictisului exacerbat, iar această stare poate fi tangentă cu situaţiile patologice. În fapt, adolescența este vârsta la care organismul tânărului se transformă în totalitatea lui; nivelul de dopamină şi de serotonină scade vertiginos, ceea ce explică pe de o parte plictisul şi apatia, iar pe de altă parte nevoia de nou şi de senzaţional care să compenseze acest deficit prin stările pe care le furnizează. Însă adolescentul retras pare a fi cel pentru care noul şi senzaţionalul nu mai contează, e cel care refuză comunicarea şi cooperarea preferând în schimb să se izoleze, conduita lui şcolară mergând spre eşec.
Adolescentul extremei negative este tânărul ce ia decizii impulsive şi riscante foarte adesea cu efect autodistructiv. E cel care alege cu uşurinţă să experimenteze consumul de alcool sau de droguri (poate ajunge adesea la intoxicaţii, devenind dependent), acceptă uşor relaţiile sexuale neprotejate şi ocazionale, intră în anturaje cu potenţial infracţional sau în secte religioase, nepunându-şi problema consecinţelor pe care le implică alegerile sale. Cât priveşte şcoala, aceasta devine pentru adolescent un spaţiu al manifestării ,,comportamentului de exces” (Baumgarten; vezi sursa citată), ceea ce poate însemna experimentarea stării de ebrietate în timpul orelor, a acceselor confuzo-delirante, a fumatului în clasă etc., toate acestea neputând converge decât spre eşec sau chiar spre abandon.
Din observaţiile pe care le-am făcut mai sus rezultă că toate cele patru tipuri de adolescenţi manifestă o conduită deviantă, care sfidează ori se abat de la ceea ce în mod convenţional considerăm a reprezenta firescul sau, mai grav, care frizează patologicul. Evident că se pune în cele din urmă întrebarea dacă orice adolescent e încadrabil într-una dintre aceste categorii. Din fericire, răspunsul este unul negativ, chiar dacă nutrim uneori temerea că adolescentul din faţa noastră are un comportament ce forţează norma. Atât conflictele dintre generaţii, cât şi nevoia de originalitate, de independenţă şi de autocunoaştere sunt absolut fireşti şi chiar necesare în trecerea tânărului la vârsta matură. În consecinţă, trebuie subliniat că aceste comportamente de criză ridică semne de îngrijorare pentru adulţi nu atunci când se manifestă ocazional, ci când se întind pe o perioadă îndelungă, când sunt evidente la modul ostentativ, când copilul pe care credeam că îl cunoaştem atât de bine a devenit o fiinţă înstrăinată fie de sine şi de lume, fie de normele eticii.
Ce-i de făcut în acest caz? Ce poate face educatorul care are în faţă un asemenea tânăr? Departe de a avea pretenţia că deţinem răspunsuri imbatabile la aceste întrebări, opinăm că rezolvarea situaţiei de criză implică o muncă asiduă, de echipă, în etape bine stabilite şi foarte multă diplomaţie. O primă etapă o reprezintă depistarea precoce a acestor tineri (eventual prin aplicarea unor teste de cunoaştere a elevilor în cadrul orelor de dirigenţie, dar şi prin simpla observare sistematică a colectivului şi în mod deosebit a elevilor ce atrag atenţia prin comportamentul lor neobişnuit). Dirigintele va recurge la implicarea consilierului şcolar, iar împreună cu acesta se vor căuta metode care să ducă în primul rând la o bună cunoaştere a familiei adolescentului. Acest fapt poate genera două demersuri distincte în rezolvarea crizei: dacă familia asigură adolescentului un climat nefavorabil dezvoltării sale psiho-emoţionale (părinţi agresivi, alcoolici, plecaţi în străinătate fără a lăsa tutela copiilor unor persoane responsabile) se poate recurge la măsuri cu caracter de asistenţă socială, prin implicarea autorităţilor în drept; dacă dimpotrivă familia este dispusă la cooperare, conştientizând nevoia de recuperare a tânărului, pot fi făcuţi alţi paşi în direcţia propusă: consilierea psihologică, direcţionarea, la nevoie, către un specialist din domeniul neuro-psihiatriei.
Salutar se poate să fie în cele din urmă conceperea şi aplicarea unui ,,plan individul de intervenţie” (Cucoş 2008: 523), având ca scop remodelarea comportamentală a elevului, întrucât fiecare adolescent este o individualitate, iar modele universale de recuperare a tinerilor cu comportament deviant nu pot exista. Manifestând empatie şi cultivare a încrederii în sine la adolescent prin valorizarea potenţialului acestuia, consilierul nu trebuie să caute controlarea comportamentelor nocive prin măsuri coercitive ce se pot solda cu eşec, ci concentrarea atenţiei tânărului asupra comportamentului dezirabil şi asupra efectelor benefice ale acestuia. Cu alte cuvinte, e de dorit nu să îi spui tânărului „îţi intrezic aceasta!” sau „vei fi pedepsit dacă…”, ci ,,te înţeleg, ştiu că te simţi singur”, „hai să încercăm împreună să…”
În concluzie, poate trebuie să admitem că nu adolescenţa este ,,o vârstă ingrată”, ci situaţiile prin care adolescenţii trec şi că doar comunicând, colaborând, înţelegând şi punând în tot ceea ce facem ceva din sufletul nostru putem depăşi împreună aceste situaţii şi implicit criza cu care ne confruntăm.
Bibliografie
Baumgarten, Maria, Reacţii comportamentale la crizele adolescenţei, sursa: www.psiholog-mariab.ro/reactii-adolescenta.php.
Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Neculau, Adrian, Cozma Teodor (coord.), Psihopedagogie (pentru examenul de definitivat şi gradul II), Editura Spiru Haret, Iaşi, 1994.
Rousset, Jean, Adolescentul, acest necunoscut, Redacţia Literatură pentru Tineret, Bucureşti, 1969, traducere din limba franceză de Leonard Autbuch şi Iulia Giroveanu.