A fi, a face, a avea

Având în vedere importanța contactului social, umanitatea a învățat, fără drept de alegere a altei variante, să se dezvolte, să avanseze, să impună, să aprecieze și să judece anumite principii, standarde de dezvoltare personală. Aceste  principii sunt deduse, firește, din raportarea sinelui la ceilalți. Ne raportăm direct, inconștient și fără a cunoaște situația celorlalți în amănunt.
În cadrul prezentului articol, am descris cei trei pași esențiali în dezvoltarea personală individuală.
Trecând de bariera cunoștințelor deja acumulate, dezvoltarea personală  rămâne un subiect fascinant, mereu deschis aprofundării, revoluționării sau confirmării.

Dezvoltarea personală este un domeniu, o cale, un scop, un cumul de activități și expriențe, realizat în mare măsura conștient, ghidat sau nu,  din dorința de a dezvolta talente, abilități personale, de a depăși propriile frici, limite și bariere.

A fi – punctul de pornire al întregii existente umane

Se porneşte, în marea majoritate a cazurilor, din dorința de a depăși pragul de “a fi”, pur și simplu, de  a exista și atât, din nevoia naturală de afirmare, sau de apreciere, proprie sau a celor din jur, din nevoia de mulțumire, de împlinire, mergând până spre extrema orgoliului “mângâiat”, adică a oferirii senzației de apreciere. Într-o lume în care toate au sens și scop, în care nimic nu pare a fi lăsat la voia întâmplării, ne vine greu să credem că doar noi nu am avea direcție sau motiv. Și atunci intervin întrebări existențiale, legate de locul ce îl ocupăm, de motivul pentru care ne aflăm, la un moment dat, într-un anume loc.

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens.”[1]

Ceea ce facem se reflectă în ce suntem și viceversa. Stă scris în inconștient ceea ce suntem, punctul de pornire al tuturor acțiunilor. “A fi” înseamnă suflet, conștiință, reflectarea noastră în oglindă, ceea ce noi vedem și reflectarea noastră în ceilalți, ceea ce lăsăm să se vadă. Trasăm o linie între noi și ceilalți, lăsând-o rareori încălcată, după o selecție raportată, evident, la noi înșine. Ne înconjurăm de persoane ce considerăm că ne seamănă, cerem lucruri ce considerăm că ne fac să ne simțim apreciați, oferim, inconștient, din dorința de hrănire a ego-ului, din dorința de a ne arăta calitățile. Oferim când de fapt dorim să primim, empatizăm când de fapt dorim să fim empatizați. Ne construim temerile și părerile pe baza a ce observăm la ceilalți. Totul se reduce, din punctul meu de vedere, la egoismul ce ne stă scris în structură, la ego-centrismul ce ne caracterizează, depinzând, în final, de capacitatea de care dăm dovadă, de a ne stăpâni, de a ne corecta pe viitor, ajungând, ironic, iarăși la dorința de a ne auto-aprecia, de a ne contura și mai clar calitățile, pentru a putea fi și mai usor observate.

Evident, nu suntem “condamnați” la a rămâne ceea ce suntem, cu toate defectele și minusurile noastre, însă este necesară conștientizarea  și depășirea propriilor limite; învățarea de a renunța la sine în favoarea altcuiva, fără a pretinde vreun favor în schimb. Avem cu toții, chiar dacă în stare latentă, puterea de auto-disciplină. Depinde de noi.

A face – dovada existenței umane

Odată trecută peste pragul de „a fi”, o persoană, în general, trece la o următoare etapă, cea de „a face”, din dorința de afirmare, din nou, sau de marcare a propriei existențe. Obiectivul principal este de a face pace cu noi, cu interiorul și exteriorul nostru, cu trecutul, prezentul și viitorul. Se spune că nu există, atunci când vine vorba de dezvoltarea personală, cuvântul „încerc”, ci ar fi vorba de două cuvinte: „în” și „cerc” [2],  adică o agonie în care ne aruncăm, fără a face suficiente eforturi să ieșim din acel cerc. Avem nevoie de concret și nu abstract, de practică și nu teorie. Este  importantă acțiunea, primul pas din restul ce urmează.

Totuși, după ce parcurgem cercul o dată, parcă realizăm anumite aspecte, vizibile probabil și înainte, dar trecute cu vederea. Și iată-ne cu alt cumul de experiențe, cu alt bagaj emoțional, pe care îl punem la bătaie în câștigarea scopului, acela de a reuși să facem. Și facem. Gradat, în ritm propriu, influențați tocmai de ceea ce punem la bătaie.

„A face” se poate concretiza pe plan familial, profesional, social etc. Alegem, de regulă,  direcția de izbândă în cazul în care observăm minusuri pe acel segment, încercând o echilibrare pe toate planurile. Sau, încercând să dăm dovadă de optimism, ne îndreptăm privirea doar spre lucrurile care ne oferă o stare de mulțumire, de împlinire, ignorându-ne nereușitele. Evităm să ne privim temerile, să ne analizăm defectele, din frica de frustrare, de subapreciere, de neputință. Realizăm, din nou, o comparație cu cei din jur, aducându-ne într-o intersecție: o variantă ar fi să alegem calea de a ne hrăni orgoliul, considerând că suntem superiori, punându-ne pe noi înșine mai presus; alegem neajunsurile celui cu care ne comparăm și subliniem faptul că noi nu le avem. Le observăm greșelile și afirmăm că noi nu le-am făcut. Totul din pura dorință de a fi superiori. Alegând  cealaltă variantă a intersecției, ne înjosim din propria inițiativă, îl preaslăvim pe cel din comparație, îi  admirăm realizările în care nu ne considerăm capabili de reușită.

Inevitabil, mare parte dintre noi, din cauza locului de muncă, sau poate chiar din cauza lipsei acestuia, intrăm într-o rutină. Ne trezim la un moment dat, fără să ne dăm seama, în așa zisa zonă de confort. O zona în care ne considerăm cel mai bine, în care nu ne mai interesează minusurile, lipsa inițiativelor de care dăm dovadă, dorința de ascensiune, dorința de a ne depăși limitele și capacitățile. Vorbind de zona de confort, nu putem să nu amintim de un experiment psihologic clasic, realizat în 1908 de către Robert M. Yerkes și John D. Dodson[3], potrivit căruia, o stare relativă de confort creează un nivel constant de performanță. În cazul în care se dorește maximizarea performanței, potrivit cercetătorilor, este necesară o stare de anxietate, o perioadă de stres ușor mai ridicată decât în mod obișnuit. Acest spațiu poartă denumirea de “anxietate optimă” și se află chiar în afara zonei de confort. Totuși, este o limită fină între nivelul de stres indicat și un nivel de stres prea ridicat, ce atrage după sine distrugerea performanței si a productivității.

Acest „făcut” este relativ, în funcție de o multitudine de factori. Mai bine zis, în funcție de importanța pe care o acordăm anumitor aspecte. În funcție de abilitățile noastre de analiză, control și planificare, facem diverse lucruri, cu diferite grade de însemnătate. Avem timp limitat, depinde de noi cum îl organizăm. Deși prețios, îl irosim pe lucruri inutile, îl oferim oamenilor ce se dovedesc a fi nedemni de el.

Cele mai frecvente erori în utilizarea timpului [4] sunt:

  1. Să munceşti mai mult sau mai repede (în cadrul unei activităţi ce se desfaşoară într-un interval de timp determinat);
  2. Să reduci timpul dedicat anumitor activităţi, considerând că aceste activităţi sunt mai puţin importante decât altele;
  3. Să realizezi diferite sarcini în acelaşi timp, considerând că astfel utilizezi timpul în mod optim;
  4. Dacă eşti tot timpul ocupat, ai senzaţia că în acest mod vei obţine cele mai bune rezultate;
  5. Dacă ai o responsabilitate mai mare crezi că trebuie să munceşti mai mult pentru a da exemplu;
  6. Să acorzi mai mult timp luării unor decizii si astfel deciziile vor fi mai bine fundamentate.

A avea – rostul existenței umane

„A avea”, vine ca o împlinire a celorlalte două praguri, ca o „cunună”, ca o dovadă a îndeplinirii pe deplin, ca o măsură a capacității intelectuale și emoționale, o dovadă a putinței, dorinței și realizării personale.

„A avea” este un subiect amplu, imposibil de dezbătut pe deplin sau de conchis. Consider însă, că principalul punct de pornire între diferențele pragurilor ce se doresc a fi atinse, a lucrurilor posedate ce aduc senzația de împlinire, măsură a reușitei, stă chiar în “programarea” noastră de dinainte de naștere, având un șablon de set de valori diferite, în funcție de sex. În funcție de sexul nașterii, copilului îi sunt transmise de către părinți și nu numai, diferite principii și valori. Potrivit lui Carol Gilligan, în lucrarea ”In a different voice: Psychological theory and women’s development”[5], 1982, bărbații au fost învățați să concureze pentru poziții de putere, pe când femeile au fost învățate să dezvolte relații personale. Pornind de la această concluzie, realizăm de ce rolurile inversate, adică femeile ce luptă pentru putere și bărbații ce pun acentul pe relațiile personale, sunt privite cu suspiciune și reprezintă o încălcare a stereotipurilor, o dovadă a încălcării regulilor de bază pe care considerăm că bunul demers al societății se bazează.

Concluzii

În mod clar, rădăcina celor trei praguri ce se doresc a fi atinse provine dintr-un amalgam de  factori de influență, printre care amprenta genetică, mediul de dezvoltare, acei “7 ani de acasă”, totalul experiențelor trăite, precum și a oamenilor ce vin și se duc din propriile noastre vieți, fiecare lăsând o urmă, vizibilă sau nu,  pe care o conștientizăm sau nu, pe care reușim să o înlăturăm sau nu.

Totuși, trecând peste partea teoretică, dezvoltarea personală este despre ceea ce ești, ce simți, ce faci. Nimic nu te ajută în a te dezvolta personal dacă tu nu te ajuți. Articole citite pe aceasta temă, filme motivaționale, poate toate sunt în zadar, dacă punctul de conștientizare, de zdruncinare și de îndreptare nu se află în noi. Sunt inutile planurile, nepuse în aplicare. Speranța determină omul să îndure, frica îl determină să meargă înainte. Și dacă ar face-o dorința de evoluție? Dacă frica ar fi “împletită” cu dorința atingerii maximului pe care îl putem oferi? Potrivit lui David Shank[6], geniile nu se nasc, ci devin. Este nevoie de muncă, de dezamăgire, de regres, pentru a putea fi urmat de progres. Nu vom atinge niciodată apogeul, nu există un punct final al dezvoltării personale, dar putem tinde cât mai aproape de el.

Bibliografie:

[1]- „Nuntă în cer”, Mircea Eliade, 1938
[2]- www.lumeaspirituala.ro/psihologie/a_fi.htm
[3]- Classics in the History of Psychology, Christopher D. Green, York University, Toronto, Ontario, THE RELATION OF STRENGTH OF STIMULUS TO RAPIDITY OF HABIT-FORMATION
[4]- Ceasu, I., Enciclopedia Managerială, Editura Tehnica ATTR, Bucureşti, 1999.
[5]- In a different voice: Psychological theory and women’s development”,  Carol Gilligan. Cambridge, MA. Harvard University Press, 1982
[6]- The Genius in All of Us: Why Everything You’ve Been Told About Genetics, Talent, and IQ Is Wrong, David Shenk, 2010.

Accesări: 216

Articole asemănătoare