Accepțiunile termenului joc (<lat. iocus, -i) sunt variate: activitate distractivă (la copii), constând într-un anumit fel de dialoguri, în mici acțiuni desfășurate după anumite reguli, în imitarea sau simularea unor realități etc.; joacă, dar și ansamblu de obiecte destinate practicării unei anumite activități recreative; dans popular, horă. [1] Psihologul Jean Chateau, specialist în educație pentru copii, consideră jocul principala modalitate de afirmare a personalității copilului și de dezvoltare a sa: „Prin intermediul jocului copilul dobândește mai întâi acea autonomie, acea personalitate și chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea lui de adult.” [2] În viziunea sa, prin joc se realizează pregătirea pentru viața reală, definită de seriozitate.
În cadrul educațional, jocul a dobândit un caracter pedagogic, fiind una dintre metodele de învățământ des utilizate la clasă încă de la nivel preșcolar. Ca orice metodă, și aceasta prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Bunăoară, fiind o activitate de grup, jocul antrenează spiritul de echipă și simțul răspunderii, dezvoltându-le elevilor capacitatea de rezistență și de respectare a regulilor. Când, însă, acesta este perceput ca o simplă activitate distractivă, iar implicarea în rezolvarea sarcinilor trasate este anulată de neputință ori de refuz, atingerea obiectivelor propuse nu se poate realiza.
Ioan Cerghit clasifică jocurile în două mari categorii: [3]
1. Jocuri didactice sau educative, grupate în funcție de:
a) conținutul și obiectivele vizate: jocuri senzoriale, de observare a naturii, de dezvoltare a vorbirii, de asociere de idei și de raționament, matematice etc.;
b) materialul utilizat: jocuri cu materiale sau fără materiale, orale, cu întrebări, de cuvinte încrucișate ori ghicitori etc.;
c) disciplina predată: jocul de citit, de scris, de socotit, de geografie, de istorie etc.;
În această categorie se încadrează și jocurile computerizate, care capătă un succes tot mai mare în utilizarea la clasă.
2. Jocuri de simulare: jocuri de roluri, de decizie, de competiție, jocuri strategice, jocuri cu inversări de roluri etc.
La limba și literatura română, menirea activităților ludice este aceea de a impulsiona elevii în demersul descoperirii universului literar nemărginit prin antrenarea spontaneității și imaginației. În acest sens, pot fi propuse variate jocuri didactice lexicale, de creație ori de fantezie, atât în etapa de predare, cât și în cea de consolidare ori de evaluare a cunoștințelor. În cadrul acestora, elevii își valorifică potențialul creativ, capacitatea de exprimare corectă și de argumentare a opiniilor proprii, memoria, deprinzând mecanismele lucrului în echipă și tehnicile de socializare.
Mult mai complexe se dovedesc a fi jocurile de simulare, preferate de elevi pentru caracterul lor recreativ și antrenant. Finalitățile educaționale ale acestora sunt vădite: asumându-și diferite roluri în situația creată, elevii învață să relaționeze pentru a înțelege conduita celorlalți, să probeze strategii și să își asume decizii, să-și pună în valoare talentul actoricesc.
Jocurile de simulare le dezvoltă elevilor interesul, spiritul de observație, gândirea critică, creativitatea, capacitatea de a găsi soluții în anumite situații conflictuale, astfel căpătând deprinderi de explorare a realității. O variantă a acestora, aplicabilă încă de la clasele gimnaziale, este jocul de rol, care poate lua forma dramatizării. Prin transpunerea în diferite personaje din operele studiate, elevii experimentează alte roluri, reținând mai bine faptele și trăindu-le cu o mai mare intensitate, asumându-și sistemul de valori al personajului jucat. La clasele liceale se poate realiza procesul literar care implică un număr mare de elevi, luând forma unei discuții contradictorii sau a unui spectacol, sau jocul de decizie, prin intermediul căruia aceștia decid asupra anumitor comportamente ori acțiuni ale personajelor din operele studiate.
Jocul rămâne una dintre modalitățile esențiale de activizare a elevilor, iar rolul profesorului în coordonarea activității este unul major. El este cel care alege subiectul în jurul căruia se organizează jocul, fixând obiectivele educaționale. Abilitățile sale se dovedesc în maniera de monitorizare a activității, în indicațiile oferite elevilor și în îndrumarea acestora. Așadar, de măiestria cadrului didactic depind selectarea și implementarea jocurilor care trebuie să fie adaptate particularităților de vârstă ale elevilor, dar și reușita activității.
Note
1. Eugenia Sima (coord. științific), Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Editura Art: Gunivas, 2007, p. 1001.
2. Jean Chateau, Copilul și jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 23.
3. Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006, pp. 262-265.
Bibliografie
1. Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006.
2. Chateau, Jean, Copilul și jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.