Într-o perioadă în care parcă timpul nu mai are răbdare, când însăși lectura s-a condensat, când individul aleargă necontenit să prindă istoria într-un crâmpei, jurnalul reprezintă momentul de reflexivitate pe care și-l acordă atât autorul, cât și cititorul.
Jurnalul este o specie a genului autobiografic ce conține însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente: operațiuni militare, ale unei expediții, ale unei călătorii pe mare (jurnal de bord). De-a lungul timpului, mai mulți critici literari au dat diverse definiții acestui tip de text: Eugen Lovinescu, într-un interviu din 1937, în Adevărul literar și artistic definea jurnalul ca o aruncătură de peniță, lavă izbucnită sub presiunea unei emoții, impresii nemijlocite și pasionale. Eugen Simion consideră jurnalul o confesiune care poate fi de trei tipuri: oratoric, dramatic sau poetic. Orice jurnal de călătorie este un extaz al șocului și al meditației, afirma Eugen Simion. Jurnalul este o literatură a confesiunii, sinceritatea fiindu-i caracteristică. Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viața noastră, cu condiția să fim absolut sinceri, am face o capodoperă, nota Baudelaire.
Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, care, la rândul său, provine din latinescul diurnalis. Cuvântul jurnal are exact aceeași rădăcină din latinescul diurnus, al zilei, de-a lungul zilei. În limba engleză, diary, etimonul latinesc este mult mai vizibil. În limba română, termenul păstrează o legătură cu franțuzescul, journal, în timp ce englezescul diary are un ascendent în latinescul diarium, porție zilnică, derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies, zi. Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există câteva consemnări a ceea ce s-a întâmplat în cursul unei zile, planificări ale unor activități viitoare. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, călătorii, evenimente climaterice sau personale.
Noțiunea de jurnal intim are încă un statut controversat, adesea marginalizat. Clasicizanți, Vianu și Călinescu, deși autori ei înșiși, de proză „subiectivă”, acordă memorialisticii intime, un preț modic, văd în jurnal o specie periferică. În schimb, Mircea Eliade, Eugen Lovinescu, Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu au, la adresa jurnalului, doar aprecieri favorabile. „Un jurnal intim- mărturisește cel dintâi- are pentru mine o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni”. Preferința e motivată prin aceea că faptele din jurnal sunt „cu desăvârșire autentice”, revelă „o experiență autentică, adică nealterată și neliteraturizată”, în timp ce un roman este „o simplă carte făcută”, care nu surprinde în autenticitatea ei conștiința umană. Pe același temei acorda prioritate jurnalelor intime autorul „Orașului cu salcâmi”: „aceste jurnale au accent pe adevăr, pe care literatura nu-l realizează niciodată pe de-a-ntregul”. În opinia lui Eugen Ionescu, jurnalul – „preferabil romanului, tragediei, poemei și celorlalte genuri literare, pentru că e mai complet și mai adevărat, pentru că oferă cititorului putința de a vedea viața fără sufleur”. Romanul, tragedia, poezia, toate celelalte specii n-ar fi decât „pervertiri ale jurnalului pur”. (D. Micu, „În căutarea autenticității”, Ed. Minerva, București, 1992, p. 19)
În ceea ce privește situarea jurnalului într-un gen literar, Silvian Iosifescu consideră această scriere ca aflându-se sub o dublă stăpânire, aparținând atât istoriei, cât și literaturii: „Avem de-a face cu teritorii de graniță, în care literatura intră în combinații mai mult sau mai puțin sudate cu documentul istoric, cu știința. Esteticul intră într-o sinteză sui-generis cu faptul real. Modurile de comunicare diferite coexistă, ca și punctele de vedere. Faptul real și enunțul filosofic au relativă independență, valoare proprie. Conceptul de verosimil e greu de definit. El se impune însă. Când o ipoteză dizolvă cauzalitatea sau ireversibilitatea timpului istoric, avem sentimentul vag iritat al unei deghizări, constatăm că am pătruns nemărturisit în lumea fanteziei pure, a basmului, a magiei.” (S. Iosifescu, „Literatura de frontieră”, ediția a doua, revăzută, Ed. Enciclopedică, București, 1971, p.5) Deci, ca specie literară aparține literaturii de tranziție sau de graniță căci, mai mult decât o altă scriere, poartă amprenta individualității, evanescența unei clipe, mărturiile unor timpuri istorice.
Jurnalele scriitorilor români constituie o specie literară inedită, diferită de romane, poezii sau nuvele pentru că reprezintă nu doar viața autorilor, ci viața înseși, în momentul în care este trăită. Ele au oglindit epoca în care scriitorii au trăit și au scris, sensibilitatea vremii lor, preocupările cotidiene și viața materială, marile evenimente, problemele de creație. Pagini simultane cu viața, jurnalele redau realitățile diariștilor și exprimă opiniile acestora. Pentru că oglindesc realitățile, aceste documente au tematică diversă, de la date personale, intime, la unele ce țin de programul de fiecare zi, impresii despre evenimente politice, crezuri asupra lumii, relațiile cu cei din jur, obsesii și vise. Astfel că, prin jurnal se poate reconstitui viața unui om dintr-o anumită epocă în cele mai diferite aspecte ale ei.
În jurnalul unui scriitor, centrală va fi ideea preocupării față de sine, față de destin, față de starea de spirit. Dincolo de aceasta, răzbate atmosfera epocii și marile evenimente ale acesteia. Există o reciprocă influență între scriitor și epoca sa, alături de o putere de exemplaritate și generalizare a jurnalului și a scriitorului pentru epoca sa.
Avantajele jurnalelor ca sursă istorică nu sunt numai la nivel tematic, prin diversitatea subiectelor tratate, prin accesul pe care îl are cititorul în lumea interioară și cea exterioară a diaristului (atât cât acesta îi permite). Ca egodocumente, ele exprimă mărturiile unor oameni, de o autenticitate garantată prin identitatea dintre autor-narator-personaj- știm sigur că cel care povestește este însuși autorul și personajul narațiunii. Diaristul este martorul ocular al propriei vieți și al epocii sale, datorită simultaneității- momentul trăirii unui eveniment este foarte apropiat de momentul relatării acestuia. Faptul că diaristul își datează însemnările, îl ajută pe istoric să contextualizeze textele cu mai multă ușurință. Egodocumentele livrează, de asemenea informații despre viața privată a oamenilor din trecut, dezvăluind, în același timp, felul în care gândeau și problematizau diariștii.
Pentru că exprimă realitățile autorilor săi, jurnalele personale sunt unicele specii literare care se îndepărtează de povestirile de ficțiune și preiau povestirile factuale. De aceea, ele devin documente istorice cu mare potențial. Lecturând jurnalele personale este ca și cum am avea acces la cutia Pandorei, ea pune în lumină aspecte problematice și sensibile, puncte nevralgice din viața și epoca diariștilor.