Conversiunea (schimbarea valorii gramaticale) reprezintă un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în crearea unui cuvânt nou prin transformarea unei părţi de vorbire în altă parte de vorbire, adică prin schimbarea clasei lexico-gramaticale. Apariţia cuvântului nou este produsă, utilizând mijloace sintactice şi semantice, fără ajutorul afixelor lexicale, deşi uneori sunt folosite afixe gramaticale specifice noii părţi de vorbire în care se încadrează. Astfel, în exemplele Noaptea este răcoroasă. şi Noaptea dorm neîntors., cuvântul noaptea este mai întâi un substantiv cu funcţia de subiect şi mai apoi, deoarece este invariabil şi un determinant temporal, este adverb provenit din substantiv.
Acest procedeu denotă mobilitatea limbii române, evidenţiază funcţionalitatea gramaticală a cuvintelor şi corespondenţele existente între diferite clase morfologice. Transferul dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta se realizează prin modificarea comportamentului gramatical al cuvântului transformat. Acesta îşi însuşeşte, total sau parţial, caracteristicile morfologice şi sintactice ale clasei de adopţie. În general, cuvintele îşi păstrează intact corpul fonetic după transfer. Se întâmplă însă ca trecerea cuvântului în altă categorie morfologică să se realizeze prin schimbarea formei-tip (prin articulare, flexiune: declinare / conjugare, derivare sau acord).
Conversiunea se constituie pe baza a trei categorii structurale care ajută la formarea de noi cuvinte, după cum urmează:
1. Conversiunea intermorfologică se întâlneşte atunci când cuvântul originar primeşte o altă valoare morfologică: „Zoe, fii bărbată” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută), bărbată fiind adjectiv provenit din substantiv. Acest tip de conversiune presupune transformarea unui substantiv comun în substantiv propriu: El îşi face datoria de cetăţean. / „Zoe vede pe Ceţăţeanul turmentat, în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă.” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) Orice unitate semnificativă sau nesemnificativă a limbii se poate transforma în substantiv: Y nu a venit., Y (unitate nesemnificativă) este un substantiv; Nu spune niciodată nu, cuvântul nu este un substantiv, un -escu, o ea, Amicul X de I.L. Caragiale .
Conversiunea intermorfologică este cel mai bine reprezentată, în cadrul acesteia având loc transformări ale claselor morfologice.
1.1. Substantivizarea se realizează aproape la toate părţile de vorbire.
a) Adjectivele pot fi substantivizate prin articulare hotărât sau nehotărât :
El este onorabil (adjectiv) / „dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul!” (substantiv) (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); Locul acesta este mizerabil / „În sfârşit, mizerabilul vine… D. Anghelache îşi plăteşte consumaţia plus un pahar” (substantiv) (I.L.Caragiale, Amicul X). Uneori se poate realiza substantivarea adjectivului în construcţii superlative. Construcţiile de tipul: (o) bunătate de om, (o) minunăţie de tort, (o) frumuseţe de copil sunt mijloace de exprimare a superlativului absolut. Substantivele bunătate, minunăţie, frumuseţe sunt elemente echivalente ale superlativului adjectivelor de la care s-au format.
b) Pronumele se poate substantiviza de asemeni prin articulare: Ăla nu a ajuns la timp (pronume) / Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla (substantiv) (I.L.Caragiale, O noapte furtunoasă); Eu merg (pronume) / Eul propriu (substantiv). Acest procedeu îl poate suferi şi pronumele negativ (un nimeni), pronumele relativ (un ce) etc.
c) Numeralele pot deveni şi ele substantive prin articulare: Patru nu au venit (numeral) / Azi am luat un patru (substantiv); o doime, un şeptar. În această categorie intră: nume de cifre, note şcolare (optul, un patru), fracţii (două cincimi), intervale muzicale (optime), cărţi de joc (şeptar), bancnote (sutică, miişoară). Numeralele pot suferi acest proces şi în textele literare: „ –Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3.” (I.L.Caragiale, Lanţul slăbiciunilor).
d) Verbele la modurile infinitiv (infinitiv lung), participiu, supin şi gerunziu pot să se substantiveze: pornire, învitatul, suferindul, un intrând; „- Uf! Mie-mi spui? aşa e cu mutatul, soro!” (I.L. Caragiale, De închiriat); „Vă invit cătaţi aplanarea diferendului cu familia Gudurăilor. Contrar, puneţi guvernul în situaţiunea prea delicată. Nu convine acum, în aşteptarea campaniei electorale, ca agenţi superiori ai autorităţii să dea loc la scandaluri, din toate punctele de vedere regretabile.” (I.L.Caragiale, Telegrame).
e) Adverbele substantivizate, ca şi adjectivele, sunt utilizate cu precădere în maxime, proverbe şi zicători, având un înţeles abstract: Binele făcut va fi răsplătit; Binele învinge întotdeauna răul!; Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (proverbe).
f) Interjecţiile pot suferi acest proces de substantivizare: Are un of pe suflet.; Am auzit un trosc.
1.2. Adjectivizarea se poate realiza doar la anumite părţi de vorbire.
a) Substantivele pot deveni adjective când determină un alt substantiv: „Câini mai bărbaţi” (Mioriţa); A făcut un scandal monstru.
b) Pronumele şi numeralele devin adjective atunci când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz: „Asta e culmea! … culmea!… strigă d. Lefter., ştergându-şi fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părţile (…) Cititorul a înţeles acum ce căuta de trei zile pe brânci soţii Popescu. (…) După o muncă zadarnică de atâta vreme, după ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală (…) a moţăit câteva ore ş-a adormit.” (I.L.Caragiale, Două loturi).
c) Adjectivizarea mai este prezentă şi la verbele la participiu: „Hangiul, prosomorât, se puse să rumege în minte tot ce auzise… În tăcerea nopţii, pierduţi în întuneric, un bârbat, două femei şi doi copii fragezi, smulşi fără veste din braţele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc şi jertfiţi unul câte unul…” (I.L. Caragiale, O făclie de Paşti), precum şi la cele la gerunziu: copil plângând, mână tremurândă, coşuri fumegânde.
d) Adverbele, când determină substantive, pot fi adjectivizate: un om bine, asemenea situaţie, aşa prieten, apă repede.
1.3. Adverbele pot proveni din:
- substantive: doarme tun, doarme colac, a plecat puşcă de lângă mine, a alergat glonţ, frumos foc, îndrăgostit lulea. Substantivele care denumesc perioade de timp (primăvară, dimineaţă), prin articulare pot deveni adverbe: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară” (V. Alecsandri, Iarna).
- adjectivele care determină un verb devin adverbe: „Zoe (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el): Fănică! Fănică!” (I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută); „în clipa ceea fetiţa întinde mâna, ia covrigul şi dă să-l vâre iute sub mintean”. (I.L. Caragiale, În vreme de război).
- verbele la participiu, când determină verbe, devin adverbe: „Tipătescu: Şi cine spune asta? (râde silit.)” (I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută).
- prepoziţiile se comportă ca adverbe: Mingea a sărit peste.; A venit după.; Se află între.;
- pronumele şi numeralul: Ce frumos doarme!, Ce drăgălaş este!, O ţinea una!.
1.4. Prepoziţiile provin din substantive (graţie prietenilor), din adjective (mulţumită colegei, conform celor spuse, contrar afirmaţiilor) şi din adverbe (asemenea lui, aidoma obiceiului, deasupra casei).
1.5. Conjuncţiile pot proveni din prepoziţii (de, după), interjecţiile pot proveni din substantive (cerule!, Doamne!, linişte!, tăcere!, ajutor!), iar articolele din pronume (cel, cea, cei, cele sunt formele prescurtate ale pronumelui demonstrativ de depărtare acela, aceea, aceia, acelea).
Unii cercetători, printre care şi Petru Zugun, consideră că verbele pot proveni şi ele din anumite părţi de vorbire: substantive (brăzda de la brazdă, urmări de la urmare), adjective (repezi de la repede, urâţi de la urât), pronume (însuşi de la însuşi), numerale (jumătăţi de la jumătate), adverbe (înapoia de la înapoi, furişa de la furiş) şi interjecţii (ciripi de la cirip!, lipăi de la lipa!). Aceste situaţii pot fi încadrate în derivarea imediată sau improprie, pentru că cele două părţi de vorbire, cea de bază şi cea rezultată, nu sunt identice pentru a putea fi confundate (Zugun: 2000, pp. 139-147).
Condiţia existenţei unor forme omonime este considerată de cercetători ca fiind esenţială pentru producerea conversiunii. Prin procedeul conversiunii sunt create omonime lexico-gramaticale:
- substantiv: A venit vara; adverb: Vara mergem la mare; adjectiv şi substantiv: „Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i baganbont?.”; „Ei! Iaca … un bagabont!” (I.L.Caragiale, O noapte furtunoasă); substantiv (precedat de prepoziţie): „pe cea din stânga: Arfive” (I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută); locuţiune adverbială: „Spiridon iese degrab’ în stânga” (I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă); locuţiune prepoziţională: „iese râzând în stânga planului întâi” (I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă);
- adjectiv: „tânărul suplinitor găseşte destulă vreme să frecventeze societatea înaltă din localitate”” (I.L.Caragiale, High-Life); substantiv: Înaltul a ajuns foarte repede la tavan; adverb: El cântă înalt;
- adjectiv: „A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.” (Mihai Eminescu, Memento mori); substantiv: „Acest drept al meu nu e.” (George Coşbuc, Crăiasa zânelor); adverb: „Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept.” (George Coşbuc, Regina ostrogoţilor); locuţiune adverbială: „să-mi spui pe drept” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea); prepoziţie: L-a considerat drept director.; locuţiune prepoziţională: M-am oprit în dreptul lui.;
- adverb: „Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesupt” (Mihai Eminescu, O, stingă-se a vieţii…); „la tine sunt apele diasupra” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea); prepoziţie: „Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace” (Mihai Eminescu, Rime alegorice);
- adverb: „Şi-ţi lasă-n suflet un amar / Şi în gândiri asemeni” (Mihai Eminescu, Dacă iubeşti fără să speri); adjectiv: Asemenea lucruri sunt rare; prepoziţie: „Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului.” (Lucian Blaga, Sat natal).
Conversiunea se înscrie în categoria faptelor de limbă valorificate din plin la nivel stilistic atât prin caracterul său activ, cât şi prin gama largă de transferuri între clasele lexico-gramaticale. Valorile stilistice, expresiv-estetice, se nasc, de obicei, din valorile lexical-gramaticale. Astfel, conversiunea deţine un potenţial stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate.
Bibliografie
• Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica limbii române, Vol. I. Enunţul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005
• Bidu-Vrânceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
• Caragiale, I.L., Momente şi schiţe, Editura Prietenii cărţii, Bucureşti, 2000
• Caragiale, I.L, Nuvele, Editura CARTEX 2000, Bucureşti, 2008
• Caragiale, I.L, Teatru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971
• Zugun, Petru, Lexicologia limbii române, Prelegeri, Iaşi, Tehnopress, 2000