Interactivitatea este asimilată pedagogiei postmoderne, în opoziție cu pedagogia tradiţională care punea accentul pe transmiterea unilaterală de informaţii de la profesor către elev. Poziţia actuală a copilului în familie, școală, societate nu mai permite tratarea acestuia ca element pasiv, supus în totalitate deciziilor adulților.
Pentru a răspunde cerinţelor prezente, procesul instructiv-educativ, prin agenţii lui, trebuie să fie deschis către dialog şi negociere, chiar către o auto-abordare ca „economie de schimb”. În acest sens, „relaţia profesorului cu elevii devine o tranzacţie educaţională, predarea un proces de livrare către cumpărători, iar forţa care coagulează aceste elemente, nevoia de a întâlni cererile cumpărătorilor” (Stan, E., 2004, p. 45).
În organizarea predării-învăţării-evaluării, profesorul va ţine cont de caracteristicile elevilor săi, „nativi digitali”, care de la naştere au fost înconjuraţi de tehnologie şi media. Se consideră că „strategiile didactice interactive (de predare-învăţare-evaluare) oferă ocazii benefice de organizare pedagogică a unei învăţări temeinice, uşoare şi plăcute, în acelaşi timp, cu un pronunţat caracter activ-participativ din partea elevilor, cu posibilităţi de cooperare şi comunicare eficiente” (Oprea, C.-L., 2006, p. 7).
Învăţarea interactivă este definită ca „un tip de învăţare care are la bază implicarea colaborativă profundă – intelectuală, psihomotorie, afectivă şi voliţională – a subiectului învăţării în dobândirea activă şi interactivă a noului, respectiv angajarea propriilor sale eforturi intelectuale şi psihomotorii în însuşirea cunoştinţelor, în construirea cunoaşterii, în formarea şi dezvoltarea abilităţilor, capacităţilor, competenţelor, com portam entelor etc.; eforturile proprii ale elevului, care îi permit acestuia accesul la cunoştinţe, sunt înscrise în schimburi sociale active, în interacţiuni intelectuale, sociale, afective, care asigură progresul cunoaşterii, ajungându-se la o gândire care depăşeşte posibilităţile unui singur individ” (Bocoş, M.-D., 2013, p. 85).
Crenguţa-Lăcrămioara Oprea arată că învăţarea în clasă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe pentru a fi interactivă: „elevii să fie implicaţi/angajaţi în sarcini de învăţare autentice şi multidiscilinare; aprecierile să se bazeze pe performanţe reale; strategiile didactice să aibe la bază interrelaţionarea reciprocă; grupurile de lucru să fie eterogene; profesorul să fie un facilitator al învăţării; elevii să înveţe căutând, descoperind, explorând nu numai singuri ci şi împreună; feed-back-ul să fie continuu, rapid şi constructiv” (Oprea, C.-L., 2006, p.19).
În literatura de specialitate, se întâlnesc două perspective privind delimitarea metodelor interactive, într-un sens restrâns ca metode conversative sau ale gândirii critice, respectiv într-un sens larg ca metode moderne, complementare.
Autori precum Ioan Cerghit consideră metodele interactive (interogative, conversative, dialogate) ca făcând parte din metodele de comunicare orală şi oferă următoarele exemple: conversaţia, conversaţia euristică, discuţia sau dezbaterea, discuţia-dialog, consultaţia în grup, preseminarul, seminarul, discuţia în masă, dezbaterea de tipul mesei-rotunde, seminarul-dezbatere, dezbaterea de tip Philips 6/6, brainstormingul, discuţia dirijată, discuţia liberă, colocviul, metoda focus-grup, metoda acvariului,metoda mozaicului, metoda cubului, sinectica etc. (Cerghit, I., 2006, pp. 110-114).
Crenguţa-Lăcrămioara Oprea clasifică, după funcţia didactică principală, metodele şi tehnicile interactive de grup astfel:
a. metode şi tehnici de predare-învăţare interactivă în grup: Metoda predării/învăţării reciproce(Reciprocal teaching – Palinscar), Metoda Jigsaw (Mozaicul), Citirea cuprinzătoare, Cascada (Cascade), STAD (Student Teams Achievement Division) Metoda învăţării pe grupe mici, TGT (Teams/Games/Tournaments) Metoda turnirurilor între echipe, Metoda schimbării perechii (Share-Pair Circles), Metoda piramidei, Învăţarea dramatizată, Conversaţia euristică, Dezbaterea şi discuţia î grup, Problematizarea de grup, Jocul didactic, Studiul de caz, etc.;
b. metode şi tehnici de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de verificare/evaluare alternativă interactivă: Harta cognitivă sau harta conceptuală (Cognitive map, Conceptual Map), Matricele, Lanţurile cognitive, Scheletul de peşte (Fishbone maps), Diagrama cauzelor şi a efectului, Pânza de păianjen (Spider map – Webs), Tehnica florii de nufăr (Lotus Blossom Technique), Metoda R.A.I., Cartonaşele luminoase, Portofoliul individual sau/şi de grup, Jurnalul reflexiv, Studiul de caz, Investigaţia, etc.;
c. metode şi tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii: Brainstorming, Explozia stelară (Starbursting), Metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono), Caruselul, Multi-voting, Masa rotundă, Interviul de grup, Incidentul critic, Phillips 6/6, Tehnica 6/3/5, Controversa creativă, Tehnica acvariului (Fishbowl), Tehnica focus grup, Patru colţuri (Four corners), Metoda Frisco, Sinectica, Buzz-groups, Metoda Delphi, etc.;
d. metode de cercetare în grup: Tema sau proiectul de cercetare în grup, Experimentul pe echipe, Portofoliul de grup, etc. (Oprea, C.-L., 2006, pp. 182-184).
Autorii citaţi sunt de acord că metodele interactive asigură, prin atractivitatea lor, implicarea elevilor. Pe lângă atenţie, aceste metode solicită procese psihice precum gândirea, inteligenţa, imaginaţia şi creativitatea. În timpul activităţilor, schimburile interrelaţionale dintre participanţi sunt atât informaţionale, cât şi afectiv-emoţionale.
În urma utilizării metodelor interactive în procesul instructiv-educativ se constată că acestea dezvoltă competenţele de comunicare ale școlarilor mici şi oferă atractivitate activităţilor derulate. Metodele interactive impun desfăşurarea procesului didactic pe grupe. Pentru includerea adecvată şi integrală a metodelor interactive în demersul didactic este necesar mai mult timp faţă de activităţile frontale sau individuale în raport cu aceeaşi temă. De asemenea, profesorul trebuie să aloce timp suplimentar pentru proiectarea instruirii şi pregătirea materialelor. O altă limită ţine de spaţiul şcolar, aranjarea adecvată a mobilierului realizându-se cu dificultate sau fiind imposibilă pentru anumite suprafeţe. În timpul lecţiei, profesorul depune eforturi suplimentare pentru conducerea activităţii şi pentru sprijinirea elevilor la nivel individual, frontal şi pe echipe. Elevii pot fi afectaţi de organizarea colectivului pe grupe, de împărţirea temelor şi sarcinilor de lucru, de relaţiile interpersonale, de conflictele apărute, de implicarea şi cooperarea membrilor pe parcursul activităţii.
Elevii sunt încurajaţi şi ajung să coopereze pe parcursul lecţiei, fapt care generează un climat de înţelegere în interiorul grupului. Desfăşurarea optimă a activităţii în vederea rezolvării sarcinii de lucru impune reducerea şi eliminarea antagonismelor şi rivalităţilor, fapt care stimulează îmbunătăţirea climatului psihosocial general al clasei. Angajarea în competiţie pe durata aplicării metodelor interactive nu poate fi eliminată, deoarece pe de o parte elevii doresc să-şi demonstreze performanţele personale, iar pe de altă parte îşi percep valoarea personală ca fiind subminată de afirmarea celorlalţi.
Avantajele majore ale includerii metodelor interactive în demersul didactic ţin de dezvoltarea elevilor atât la nivel intelectual, cât şi moral şi social. Pe parcursul activităţilor, operaţiile gândirii evoluează şi competenţele generale, precum receptarea de mesaje orale, exprimarea de mesaje, receptarea de mesaje scrise şi redactarea de mesaje, prevăzute de programa şcolară, sunt dobândite. Necesitatea cooperării şi a ajutorului reciproc în vederea rezolvării sarcinii de lucru sprijină educaţia morală a elevilor. De asemenea, metodele interactive contribuie la integrarea socială a elevilor şi la dezvoltarea aptitudinilor sociale ale acestora. Ele pregătesc în mod real elevii pentru viaţa adultă şi integrarea în societate.
Bibliografie
Bocoș, Mușata-Dacia, Instruirea interactivă. Repere axiologice şi metodologice, Iași, Polirom, 2013
Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, Iaşi, Polirom, 2006
Oprea, Crenguţa-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2006
Stan, Emil, Pedagogie postmodernă, Iaşi, Institutul European, 2004