Adeseori, când analizăm comportamentul unui tânăr, al unui adolescent, folosim sintagmele: „are cei şapte ani de acasă” sau „n-are cei şapte ani de acasă”, în funcţie de circumstanțele date. E evident faptul că utilizarea sintagmei „are cei şapte ani de acasă” este o recompensă pentru comportamentul şi caracterul admirabil al unui tânăr care dă dovadă de respect, care ştie să se comporte în societate, care are o educaţie aleasă, care stăpâneşte bunele maniere, care îşi asumă responsabilitatea propriilor acţiuni. Dimpotrivă, folosirea expresiei „nu are cei şapte ani de acasă” poate fi socotită ca un reproş, o imputare a comportamentului inadecvat al tinerilor sau al copiilor care nu ştiu să-şi stăpânească emoţiile sau sentimentele, cărora nu le pasă de ceilalţi, care trăiesc în funcţie de principiul „fac ce vreau, fac ce-mi place”, care nu dau dovada unei educaţii alese.
Dacă analizăm elementele componente ale acestei sintagme observăm că este formată din articolul demonstrativ „cei”, numeralul cu valoare adjectivală „şapte”, substantivul comun „ani”, prepoziţia simplă „de” şi adverbul de loc „acasă”, toate aceste cuvinte fac parte din fondul principal lexical. În sens denotativ, prin această expresie de denumeşte nivelul de educaţie al unui copil de şapte ani, inainte de a intra în sistemul de învăţământ, înainte de a merge la şcoală.
Trebuie făcută precizarea că împlinirea vârstei de şapte ani însemna înscrierea la şcoală, în clasa I, şi evident trebuia asigurată o minimă educaţie în cadrul familiei, educaţie care, de cele mai multe ori, revenea mamei. Nu cred că este întâmplătoare cifra şapte în această ecuaţie, nu e vorba doar de cei şapte ani înainte de şcolarizare, şapte este o cifră magică, întâlnită şi în basme, ce simbolizează creaţia, Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, de aceea avem şapte zile ale săptămânii. Prin urmare, în sens conotativ, cei şapte ani ce acasă pot fi consideraţi temelia, baza în formarea oricărui viitor membru al societăţii.
Din păcate, în ultimul timp, datorită ritmului infernal în care suntem antrenaţi, familia lasă totul în seama şcolii şi a dascălilor, când vine vorba de educaţie. Sunt tot mai puţine situaţiile în care familia se implică efectiv în educaţia de dinainte de procesul de şcolarizare propriu-zis.
Unii confundă inteligenţa cu cei şapte ani de acasă. Între aceste noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, dar nici nu o putem pune pe una în locul celeilalte. Am întâlnit persoane cu un mare coficient de inteligenţă, care nu aveau cei şapte ani de acasă pe măsură, după cum am întâlnit persoane cu inteligenţă medie, dar cu toţi cei şapte ani de acasă, dacă se poate spune aşa.
Oricum am privi lucrurile, familia, societatea şi, bineînţeles, şcoala pot forma un copil, ele sunt responsabile de minima educaţie de care poate şi trebuie să beneficieze orice persoană în primii ani de viaţă. Într-o societate ideală, toţi cetăţenii ar fi în măsură să răspundă da la întrebarea din titlu: tu ai cei şapte ani de acasă?