Nicolae Manolescu propune în Arca lui Noe o perspectivă critică asupra romanului având în vedere multitudinea de abordări ce au fost date de-a lungul timpului speciei literare menționate. Dacă definițiile romanului sfârșesc totdeauna într-un paradox, dacă unii au ca punct de plecare Iliada sau Eneida, alții les chansons de geste, iar alții încep romanul cu Balzac, un aspect este clar și comun: prin intermediul romanului omul comun, existența obișnuită, mediul familiar, se înfățișează cititorului atât prin raportare la individ, cât și la grup; de pildă romanul tradițional reflectă aspecte ale planului social, istoric, realist, care prin modelarea autorului, ating forma artistică.
Relația dintre individualitate și socialitate se reflectă în literatura română, în Mara a lui Ioan Slavici (în Ion și Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu) opera în care “structura și strategiile estetice reflectă un acord similar între particular și general cu acela sesizabil la nivelul structurilor și strategiilor umane reale pe care le transfigurează conținutul lor” însă mai târziu apare dezacordul, soluția conflictului social e tragică, individul este exclus din grup atunci când încalcă o normă morală (cazul lui Ion Pop al Glanetașului), iar în Pădurea spânzuraților grupul supus opresiunilor tinde să fie vinovat.
Astfel romanul tradițional ilustrează un univers omogen, compact în care socialul include individualul, morala este unică, individul și colectivitatea formând un tot unitar; „personajul e un caracter, autorul omniscient și omnipotent … preferă psihologiei fapta, analizei, epicul,… lumea lui e coerentă, vocația autoritară, își ia în stăpânire personajele, e un demiurg capabil doar de sacrificiu; de a nu se dezvălui nemijlocit în creație; în care e prezent totuși, de la primul la ultimul rând, prin cunoașterea desăvârșită a destinelor, sufletelor și soluțiilor intrigii.”
Acest tip de roman poartă, în accepțiunea criticului literar, denumirea de roman doric, acela al unui Creator cu depline drepturi asupra creației sale.
Următorul tip de roman, ionic, face trecerea către analiza psihologică, introspecție, relativizarea și subiectivizarea perspectivei, reflecție și confesiune, romanul devine jurnal. Perspectiva narativă se mută, de la autor la narator și de la narator la personaj. Individul se rupe din social, se ghidează după propriile sale norme morale, „personajul își regăsește orgoliul, ce fusese cândva apanajul autorului. Socialitatea lasă locul intimității.” (Nicolae Manolescu)
Romanul ionic se deosebește de cel clasic printr-un personaj care nu se mai lasă condus de normele exterioare lui ci acordă importanță interiorității sale, felului în care simte și îl influențează ceea ce i se întâmplă; romanul ionic “așează revelațiile interiorității mai presus de satisfacțiile acțiunii: personajul de roman refuză tutela autorului, afirmându-și o identitate pe care n-o cunoscuse înainte”.
Romanul doric nu înlocuiește pe cel ionic, nici invers, ci prin intermediul romanului proustian se trece la cel corintic, a treia tipologie de roman, propusă de criticul Manolescu, un roman “alegoric, mitic, fantezist, exotic sau pur și simplu livresc, esențialmente un roman parodic”.
Prin comparație cu doricul și ionicul, corinticul “se scrie luându-se parcă în derâdere ”, folosind un amestec de tehnici narative, de materiale de construcție, “vizând desfacerea din articulații a modelului vechi.”
De-a lungul timpului, romanul a cunoscut diverse definiții, taxonomii, etapizări, fiind în centrul preocupărilor unor mari autori, printre care : B. Tomasevschi, Wellek și Warren, M.M.Bahtin, Clara Reeve și alții, care au avut în vedere criteriul tematic, al artei narative, al viziunii auctoriale și nu numai.
Seria romanelor care au amprentat literatura română interbelică este continuată de creația impresionantă a lui Mihail Sadoveanu, care aproape că nu poate fi încadrată într-un singur curent literar-artistic, unei singure tipologii romanești sau unei tematici anume pentru că opera sadoveniană debutează în stil sămănătorist și poporanist, trece prin perioada interbelică, a romanului realist până la cel modern, astfel că scriitorul se remarcă în literatură ca individualitate plurivalentă, ca un realist cu viziune romantică și un romantic care se apleacă asupra detaliilor, în maniera realistă, având realismul unui Balzac și melancolia unui romantic. (George Călinescu)
Considerat roman al maturității, Baltagul (1930) poate fi analizat din perspectiva polimorfismului structurii, care timp de mai multe decenii a fost supusă criticii literare care a identificat și oferit mai multe moduri de interpretare sau chei de lectură. Cele mai importante direcții au fost cele care plasează romanul între romanul mitic și cel social, fiind completate de cel mitic-baladesc și realist-etnografic (Perpessicius), antropologic și polițist (George Călinescu), demitizant (Ion Negoițescu), realist-obiectiv (N. Manolescu), inițiatic, de dragoste și „o anti-Mioriță” (Al. Paleologu).
Sub pretextul căutării adevărului și sub masca personajului principal, Vitoria Lipan, cea care împreună cu fiul său Gheorghiță, întreprinde o călătorie în căutarea soțului dispărut, Mihail Sadoveanu înfățișează cititorului omul în mijlocul naturii a cărui existență stă sub semnul primordialului, a „rânduielilor și a semnelor”, însă cititorul avizat descoperă profunzimea acestui univers prin parcurgerea unui traseu inițiatic menit să ilustreze, pe rând, tradiții și obiceiuri specifice societății arhaice de munte, dragostea ce leagă oamenii, maturizarea lui Gheorghiță, moralitatea muntenilor, căci drumul este al Vitoriei și al căutării sale, dar și al inițierii lui Gheorghiță, care sub îndrumarea mamei, trebuie să facă dreptate și să răzbune moartea tatălui (Bildungsroman).
Este evident că opera se conturează ca o amplă construcție: geneza este complexă (de la mitul morții și renașterii naturii ca în balada Miorița până la mitologia antică prin mitul lui Isis și Osiris), titlul are valoare metaforică, baltagul îndeplinind o dublă funcție-este arma crimei, dar și a dreptății; structura tripartită așează în ordine cronologică evenimentele; raportul dintre incipit și final echilibrează demersul epic prin atragerea cititorului în universul ficțional, pe care-l parcurge printr-un pact narativ, ca în final să părăsească această lume „de semne și minuni” cu sentimentul înfăptuirii justiției și refacerii echilibrului inițial; narațiunea la persoana a III-a și naratorul omniprezent și omniscient valorifică universul muntenesc prin tehnica detaliului, iar „stilizarea vorbirii curente”, pe care Tudor Vianu o remarcă în creația sadoveniană, pune în evidență bogata erudiție paremiologică întâlnită în totalitatea operelor scriitorului.
Dacă până la Rebreanu încercările de roman (Ciocoii vechi și noi-1863 de N. Filimon, Viața la țară-1894 și Tănase Scatiu-1895 de Duiliu Zamfirescu, Mara-1906 a lui Slavici, Neamul Șoimăreștilor-1915 de Mihail Sadoveanu) nu au fost notabile, prin Ion se produce o modificare a perspectivei în care era abordat universul rural, și are loc ieșirea de sub sămănătorismul care idiliza universul rural, respectiv transformarea acestui spațiu într-o realitate complexă, un loc de afirmare a unor mari energii (Ion), un teren al confruntărilor sociale (Răscoala), abordarea fiind realistă, iar Rebreanu considerat de critica literară „cel mai mare creator epic al literaturii noastre”.
Formula artistică adoptată de romancier este cea a realismului obiectiv, fiind preocupat de a surprinde „viața adevărată”, de aceea relatarea se face la persoana a III-a, scriitorul creând impresia unui observator impersonal, a unui narator obiectiv, detașat, ce abordează narațiunea nonfocalizată și viziunea „dindărăt”, lăsând personajele să se prezinte singure în acțiune, lipsind „ostentația implicării în existența personajelor” și „intenția de a da verdicte în privința conduitei lor”, consemnându-li-se doar gesturile, reacțiile, vorbele, ca expresie a unei adânci frământări lăuntrice. “Naratorul, fără să renunțe la privilegiul omniscienței (căci este omniscient și omniprezent), optează pentru relatarea neutră, impasibilă a evenimentelor în care sunt implicate personajele.”
Realismul romanului derivă din adâncimea observației sociale, psihologice, din sesizarea detaliilor semnificative în deplină consonanță cu stilul „cenușiu”, cu expresia „bolovănoasă”. Simetria arhitectonică a construcției epice, întrepătrunderea planurilor narative, rafinamentul investigației psihologice fac din romanul Ion o imagine artistică a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea în care eforturile disperate ale țăranului pentru a dobândi pământ, într-o societate în care valoarea individului e dată de avuție, îi guvernează destinul.
Abordând problematica pământului, romanul capătă caracter monografic, având în centrul său aspectele lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relațiile sociale dintre diferitele categorii, relațiile de familie.
Deși nu se vrea a fi „un studiu al societății, ci o lume în care personajele trăiesc o dramă”, demersul epic se constituie din planurile sociale: cel al țărănimii, cu Ion, Ana, Vasile Baciu, George Bulbuc, Florica, și cel al intelectualității satului cu învățătorul Herdelea, preotul Belciug, aceste planuri interacționând permanent.
Chiar dacă Ion este romanul unui destin individual, se raportează permanent la colectivitatea satului prin tehnica planurilor paralele, iar prin cea a contrapunctului se prezintă abordarea aceleiași teme în universuri diferite, relevant fiind capitolul Nunta : pe de o parte naratorul ilustrează suferința, discuțiile și cununia Laurei Herdelea și George Pintea, iar pe de altă parte trăirile cuplului Ana și Ion. Se realizează astfel o concordanță între planul etic al romanului și cel analitic, episoadele sunt simetrice și antitetice, evidențiind polifonia narațiunii.
Personajele devin exponenți ai categoriei căreia îi aparțin, iar „autorul are privilegiul să pătrundă adânc în firea omenească și să facă din Ion un simbol tragic al soartei omenești…” (Mihail Ralea).
Bibliografie
1. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura 100+1 Gramar, București, 2006
2. Mușat,Carmen, Romanul românesc interbelic, Editura Humanitas,București, 1998
3. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1975