Ca organism viu și suplu, școala modernă își exprimă în totalitatea componentelor ei superioritatea, în continua tendință de adecvare la tumultul vieții, la dinamismul și ascensiunea fără egal a întregii dezvoltări social- economice și culturale a țării noastre, la eforturile constructive ale poporului român de a cucerii noi culmi ale civilizației și progresului. În raport cu acest dinamism, spre deosebire de trecut, când principala misiune a învățământului era aceea de a transmite și de a conserva tradițiile culturale, el își asumă astăzi noi funcții și răspunderi sociale. Învățământul devine un proces de accelerare a dezvoltării multilaterale a țării noastre care își asumă o funcție crescândă de stimulare a progresului social sub toate aspectele sale: cultural științific tehnic, economic, social-politic, etic etc.
Cerințele realizării unui salt calitativ în dezvoltarea învățământului de toate gradele constituie imperativul unei optimizări a întregii activități școlare, a schimbării calitative a metodologiei didactice și educative, în așa fel încât aceasta să asigure o creștere substanțială a randamentului în activitatea atât a profesorului cât și a elevului.
Într-o societate în curs de evoluție rapidă, în care exigențele de calificare și de mobilitate cresc fără întrerupere, care are nevoie de oameni cu spiritul deschis, metodologia didactică nu poate fi alta decât una care vine să satisfacă cerințele unui învățământ de calitate, care să cultive dinamismul și disponibilitatea pentru înnoire, aptitudinea pentru schimbare, capacitatea de a în discuție și de găsire a noului, de inovare și de invenție. Și aceasta nu poate fi decât o metodologie a studiului intensiv și a angajării plenare a individului a „învățării operaționale” o pedagogie de răspuns (cum spunea John Dewey), ce trece în mai mare măsură răspunderea efortului de învățare pe seama elevului.
Cum societatea noastră are nevoie de oameni activi, dinamici, capabili să stăpânească cunoștințe active cu priceperea și voința necesară de a le transpune în practică, în acțiune, se impune găsirea unor metode care să accentueze caracterul aplicativ, practic al procesului instructiv- educativ, în esență metode de învățare prin acțiunea practică; întrucât realitățile vieții contemporane îl vor pune necontenit pe om în fața unui nesfârșit număr de situații probleme, la a căror rezolvare este chemat să participe nemijlocit, capătă o întâietate, o metodologie a instruirii prin punere și rezolvări de probleme, de situații-problemă care reclamă nu numai aplicarea de cunoștințe și transferuri de proceduri, ci și experimentarea de strategii alternative, adoptarea de decizii și evaluarea rezultatelor.
În esență, metodele moderne se bazează pe interschimbul de idei și informații, de experiențe și reflecții, de interpretări și sugestii rezolutive, de opinii și convingeri, de impresii și atitudini, pe interacțiunile sociale care se stabilesc în interiorul clasei de elevi ori al microgrupurilor sau între perechi. Acestea se structurează prin implicarea membrilor grupului, prin contribuția tuturor, rezultând achiziții împărtășite în comun (constructivismul social). Este vorba, în același timp, de participarea fiecăruia la un exercițiu al interactivității, la exersarea activă a propriei gândiri, a propriilor operații mintale la efectuarea unor activități constructive.