Modernizarea şi adecvarea învăţământului la realităţile sociale sunt cerinţe la care au încercat să răspundă sistemele educaţionale din toate timpurile. Actul didactic era redus la transferul de cunoştinţe dinspre manual şi profesor spre elev, din necesitatea de a sistematiza informaţiile şi de a elimina factorii perturbatori. Gândirea şi acţiunile elevilor erau riguros dirijate. Ei erau invitaţi să asculte explicaţii, să înţeleagă demonstraţii şi să formuleze judecăţi de valoare pe baza unor raţionamente constituite.
Teoria şi practica pedagogică, fundamentate pe echilibrul dintre teoretizare şi creativitate, au fost promovate în România interbelică. în învăţământul de după al doilea război mondial, obiectivul principal al instruirii era dobândirea cunoştinţelor, buna pregătire a elevilor, măsurându-se prin volumul şi diversitatea informaţiilor cunoscute.
Învăţarea prin fixarea şi repetarea cunoştinţelor nu se realiza decât individual, iar confruntarea de idei era stopată de adevăruri infailibile.
Tendinţele actuale de globalizare au modificat paradigma educaţională prin deplasarea centrului de greutate dinspre învăţarea conformistă spre cea inovatoare. În noul context, accentul cade pe: cultivarea receptivităţii şi formarea abilităţilor care permit elevilor să conexeze rapid şi eficient informaţiile noi;
- facilitarea accesului direct la sursele de informare;
- preocuparea pentru performanţele individuale;
- stimularea creativităţii şi activităţii în echipă;
Sistemul educaţional bazat, în exclusivitate, pe cultivarea gândirii convergente şi însuşirea cunoştinţelor percepute ca sisteme închise, tinde să fie înlocuit cu un învăţământ centrat pe: spirit competitiv, stimularea capacităţilor moral-volitive, a imaginaţiei şi a creativităţii.
Trecerea de la însuşirea statică a cunoştinţelor, teoriilor şi opiniilor la un sistem practic şi creativ, care încurajează inventivitatea, determină adaptarea evaluării la noile metode şi deplasarea dinspre cuantificarea răspunsului care reproduce materia predată către o măsurare bazată pe creativitate şi pragmatism. Sistemul valorizării fixe care etichetează şi stigmatizează tinde să fie înlocuit cu o evaluare flexibilă cu rol auxiliar, descriptiv şi subordonat.
Prin utilizarea metodelor şi procedeelor activ-participative, elevii sunt antrenaţi direct în dobândirea cunoştinţelor prin efort propriu, sunt participanţi la propria lor instruire şi îşi asumă responsabilităţi pentru autoeducaţie. Lor li se acordă un rol activ în prelucrarea informaţiilor, în exersarea propriilor facultăţi mintale.
Totodată, se schimbă rolul învăţătorului: din transmiţător de cunoştinţe devine îndrumător, organizator al procesului de însuşire a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor. Elevii sunt îndrumaţi să pătrundă în cunoaşterea tainelor naturii, să încorporeze datele cunoscute în experienţa proprie, să înveţe cum să valorifice cunoştinţele în activităţi practice.
A-i învăţa pe elevi cum să înveţe a devenit astăzi o problemă majoră a şcolii, iar învăţarea , prin descoperire, în clasă, o sarcină permanentă.
Să nu uităm nicio clipă că am ieşit în luminişurile civilizaţiei umane cu cutezanţa şi înţelepciunea de a transmite generaţiilor ce ne urmează capacitatea de a se desăvârşi întru fiinţa şi prin respect faţă de natură.
Într-o lume aflată în permanentă transformare, finalităţile educaţiei sunt rezultatele unor opţiuni. Modernizarea învăţământului prin utilizarea metodelor şi procedeelor moderne de învăţare – evaluare care permit reasamblări, reajustări şi adaptări la disciplinele de învăţământ depinde, în ultimă instanţă, de cunoaşterea, înţelegerea şi abilitatea de a le folosi.
In cadrul unui sistem de instruire, metodologia didactica trebuie sa fie in consonanta cu toate modificarile survenite in ceea ce priveste finalitatile educatiei, continuturile invatamantului, noile cerinte ale elevilor si societatii.
Exista o serie de exigente si cerinte spre care ar trebui sa evolueze metodologia de instruire:
- punerea in practica a noi metode si procedee de instruire care sa solutioneze adecvat noile situatii de invatare (ex. brainstorming-ul);
- folosirea pe scara mai larga a metodelor activ-participative, prin activizarea structurilor cognitive si operatorii ale elevilor si apelarea la metodele pasive numai cand este nevoie/ maximiza-rea dimensiunii active a metodelor (in mai toate metodele identificam aceasta potentialitate) si minimalizarea efectelor pasive. Metodele activ-participative implica elevul cu resursele sale (intelectuale, afectiv-volitive, motivationale), privesc elevul ca pe un constructor al personalitatii sale, promoveaza invatarea activa, se bazeaza pe curiozitate epistemica, pe initiativa, asocia-za efortul de gandire cu efortul practic, pun accent pe studiul independent, pe tehnicile autodi-dactice, imbina munca individuala cu cea in echipa.
- renuntarea la o metoda dominanta in favoarea varietatii si flexibilitatii metodologice, care sa vina in intampinarea nevoilor diverse ale elevilor si care sa fie adecvate permanent la noile si-tuatii de invatare; utilizarea unor combinatii si ansambluri metodologice prin alternari ale unor caracteristici (in planurile activitate- pasivitate, abstractizare- concretizare, algoritmizare- euris-ticitate etc);
- instrumentizarea optima a metodologiei prin integrarea unor mijloace de invatamant adecvate care au un aport autentic la eficientizarea predarii- invatarii; nu e vorba de o simpla adaugare a unui mijloc de invatamant, oricat de sofisticat ar fi el, ci de o redimensionare, o pregatire a acestuia in perspectiva metodologica (ex. programe structurate explicit pentru invatarea asistata de ordinator);
- extinderea folosirii unor metode care solicita componentele relationale ale activitatii didactice, respectiv actul comunicational pe axa profesor- elevi sau pe directia elevi- elevi; atenuarea tendintei magistrocentriste a metodologiei didactice; intarirea dreptului elevului de a invata prin participare, alaturi de altii (se tinde sa se revitalizeze metodele clasice, bazate pe comunicare ca reactie la tendinta de tehnologizare, de dezumanizare a invatamantului);
- accentuarea tendintei formativ- educative a metodei didactice; extinderea metodelor de cautare si identificare ale cunostintelor, si nu de transmitere a lor ; cultivarea metodelor de autoinstructie si autoeducatie permanente; promovarea unor metode care ii ajuta pe elevi in sensul dorit; adecvarea metodelor la realitatea existenta, “pragmatizarea” metodologiei.
Rolul şcolii va fi acela de a organiza şi desfăşura activităţi educative astfel încât să se asigure dezvoltarea maximală a potentelor tuturor şcolarilor, deoarece fiecare elev este unicat.