Lucrarea urmărește motivul chipului amăgitor și al tipului amneziac în literatura română, pornind de la termenii amnezis, mneme și anamnezis, așa cum sunt definiți de Mircea Eliade în „Aspecte ale mitului”, și de la ecoul lor în gândirea lui Platon și în budhism. Este pus în relație un mit indian al uitării în captivitate cu texte românești precum povestirea populară „Cărăușul”, „Iubire magică” de Vasile Voiculescu, „Albastra zare a morții” de Marin Preda, „Pe strada Mântuleasa” de Mircea Eliade, „Gruie-Sânger” de Mihai Eminescu, „Baba Cloanța” de Vasile Alecsandri, „Dra Hus” de Ion Barbu și „Calul Dracului” de I. L. Caragiale. Sunt urmărite schimbarea de înfățișare a personajului feminin, pierderea identității personajului masculin și felul în care se produce trezirea din vrajă, voluntar sau prin accident. Comparația cu „Patul lui Procust” de Camil Petrescu evidențiază relativizarea cunoașterii. Pentru profesorul de limba și literatura română, lucrarea propune un traseu de lectură comparată, organizat pe temă și motiv, care poate sprijini elevii în interpretarea operelor literare.
În scrierea „Aspecte ale mitului” (capitolul Mitologia uitării), Mircea Eliade a definit termenii pe care i-a pus în relație: amnezis – uitare / mneme – memorie și anamnezis – aducere-aminte, reamintire. Platon spunea, referitor la acești termeni, că „amintirea este pentru cei care au uitat” și rememorarea simbolizează o virtute, astfel că cei perfecți nu-și pierd niciodată viziunea adevărului.
În budhism, memoria se întunecă la zeii care cad din cer, care sunt pedepsiți, în timp ce la cei care sunt imuabili, firea nu cunoaște schimbarea.
Uitarea (amnezis) – tot la budhiști – este echivalentă „cu somnul, cu pierderea de sine, dezorientarea, orbirea.” Mircea Eliade selectează un mit care are un motiv panindian, amnezis-ul în captivitate. Astfel, un yoghin învățător din evul mediu indian se îndrăgostește de o regină și se retrage în palatul acesteia. Își uită identitatea, își pierde sinele. Discipolul își dă seama că stăpânul lui este sortit să moară și hotărăște să-l salveze. I se înfățișează stăpânului sub chipul înșelător al unei dansatoare; se transformă și începe să cânte și să danseze, iar, cu ajutorul acestor semne tainice, limbaj și dans, își amintește de adevărata sa identitate.
Acest motiv al uitării este difuzat și reluat insistent și-n literatura noastră. În povestirea populară „Cărăușul”, un om plecat după porumb ajunge în casa unei femei, își uită identitatea și rămâne în casa acesteia. Înainte de a muri, femeia îi cere soțului să-i așeze la cap o căniță. Acesta o sparge și brusc se trezește și-și aduce aminte. Dacă în exemplul anterior trezirea este voluntară, se produce cu ajutorul ucenicului, în povestirea „Cărăușul” trezirea se produce prin accident, în momentul spargerii căniței. Apare în această povestire un element ce aparține fabulosului – numărul magic 6; de șase ori apare cuvântul „căniță”.
În povestirea „Iubire magică” de Vasile Voiculescu, acțiunea se concentrează în jurul identității variabile a personajului feminin. Este o povestire fantastică ce dezvoltă un dublu mesaj, ce numește o stare de indecizie. Povestirea oferă descrierea practicilor ce însoțesc realizarea actului magic: practica de obținere a pulberii de aur, exorcizarea lighioanelor agresive, descântecul – vraja de dragoste. Ca și cealaltă povestire și aceasta speculează aceeași temă, dar prima produce fabulos, iar „Iubire magică” – fantastic.
Personajul feminin, Mărgărita, are două portrete: este o femeie de o frumusețe rară, pentru ca apoi să se transforme într-un personaj hidos. Apare ca o grație nemaiîntâlnită, ca o nimfă cel atrage în mrejele ei pe pictor. Acesta apelează la vrăjitoare, la practicile magice ale acesteia care-l scuipă de trei ori, îi face pe piept chipul unei stele cu patru colțuri.
Imaginea ulterioară, care-i apare, îi provoacă oroare, căci Mărgărita devine o strigoaică având nasul mâncat de ulcer, iar obrajii sunt scofâlciți. Această imagine îi produce tânărului pictor, groază, spaimă și fuge, ceea ce înseamnă că este vindecat. Dar el nu ajunge niciodată să cunoască reprezentarea reală a ființei iubite. Dacă acesta scapă, este vindecat, dar prietenul lui, poetul, intră în vraja aceleiași ființe.
Destinul acestuia din urmă potențează ideea că din unghiul realului, este recuperabil pentru lumea normală.
Această temă a chipului amăgitor o întâlnim și la Marin Preda în nuvela „Albastra zare a morții”. Acțiunea se desfășoară în timpul războiului. Caporalul Ana le istorisește celorlalți soldați povestea vieții lui: se însurase cu o femeie mai bătrână de care se îndrăgostise, spre uimirea celorlalți săteni. După un an, femeia s-a îmbolnăvit și, înainte de a muri, și-a exprimat ultima dorință, aceea de a-i cere soțului să scoată din pământ o oală și s-o arunce departe.
Caporalul a săpat în locul indicat și a găsit o oală în care era „agheazmă amestecată cu păr și smoală” și a spart-o, spărgând cu ea și vraja prin care fusese legat de acea femeie. S-a întors acasă și și-a văzut nevasta urâțită, cu nasul mâncat de o boală – semn particular pe care numai el nu putuse să-l vadă până atunci. Trezit din vrajă, dezlegat de farmece, caporalul Ana se recăsătorește cu o tânără, ce-l așteptase de multă vreme.
În scrierea „Pe strada Mântuleasa” de Mircea Eliade, chipul personajului feminin, Marina, se schimbă: apare când tânără, când bătrână. Apare cu chipul amăgitor al unei tinere fermecătoare pentru a-l atrage pe Darvari, care mărturisise că este îndrăgostit de ea.
Rătăcirea de casă culminează cu înstrăinarea de sine a personajului. Astfel, în proiectul dramatic „Gruie-Sânger” de Mihai Eminescu, personajul fuge de acasă, se rătăcește și nimerește într-o peșteră, unde este întâmpinat de o tânără. Devine iubitul ei fără să știe că era mama lui – o vrăjitoare. Apare aici și influența complexului oedipian. E vorba de masca magică pe care o creează aceasta prin vrajă.
Tema erotismului senil printr-un chip amăgitor apare tratată și cu mijloacele prozei, și cu cele ale poeziei. În poezia „Baba Cloanța” de Vasile Alecsandri, baba, care își vânduse sufletul diavolului, cheamă stihiile dușmane omului: Fiara-Verde, Sânge-Roș, pentru a-l cuceri pe voinic, pe Făt-Frumos: „Vin la mine, voinicele / Că eu noaptea ți-oi cânta / Ca pe-o floare te-oi căta / De deochi, de soarte rele, / Și de șerpi te-oi descânta.”
Dra Hus din poemul cu același nume, scris de Ion Barbu, a dănțuit săltăreț, pierdut cu cavaleri, iar pentru a realiza înrobirea magică a apelat la o întreagă recuzită: „Doar l-o întoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc // Fluturai la vânt, făina / Zloata se porni, haina // Aruncai și cu păsat / Pâcla deasă s-a lăsat.”
În „Calul Dracului” de I. L. Caragiale, baba era o fată de împărat, ce învățase de mică știința farmecelor și meșteșugul vrăjitoriei, iar pentru păcatele ei a fost blestemată să se preschimbe într-o bătrână cerșetoare. Ea putea să-și schimbe înfățișarea numai în timpul nopții, când putea să-l păcălească pe drac. Reușește să-l păcălească pe Prichindelul – diavol și-și arată celălalt chip, de femeie tânără și voinică, frumoasă ca o zână.
În aceste povestiri simple, ce prezintă aspecte ale vieții, intervine elementul magic care duce la relativizarea cunoașterii. La Camil Petrescu, în romanul „Patul lui Procust”, fiecare dintre personaje îl vede pe Ladima așa cum poate să-l vadă, din scris, din jurnal, ceea ce trădează limitele cunoașterii. Dar în timp ce Camil Petrescu lucrează cu instrumentele realului, ceilalți se folosesc de instrumentele fantasticului.
Concluzii
Parcursul prin textele analizate arată că motivul uitării de sine și al chipului amăgitor se regăsește, sub forme diferite, de la mitul indian la povestirea populară, de la proza fantastică la poezie și dramă. Trezirea din vrajă apare când ca act voluntar, cu ajutorul ucenicului, când ca accident, prin spargerea unei căniți sau a unei oale, iar în textele lui Voiculescu, Preda, Eliade, Eminescu, Alecsandri, Barbu și Caragiale masca frumuseții ascunde o realitate hidoasă. În opera lui Camil Petrescu, limitele cunoașterii se dezvăluie prin instrumentele realului, nu prin cele ale fantasticului, ceea ce arată că aceeași idee poate fi abordată prin procedee narative diferite.
Pentru activitatea didactică la clasă, o astfel de lectură comparată oferă profesorului un fir conducător care permite gruparea textelor pe motiv, în locul studierii lor izolate, și îl ajută pe elev să observe recurențe, deosebiri între fabulos și fantastic și modul în care aceeași temă capătă forme distincte în opere diferite. Valorificarea acestui traseu în orele de limba și literatura română poate susține înțelegerea textului literar, formarea unei lecturi interpretative și legătura elevului cu tradiția mitică și populară a literaturii române.
Bibliografie
- Angelescu, Silviu – Mitul și literatura, Editura Univers, București, 1999;
- Barbu, Ion – Opere, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1997;
- Caragiale, I. L. – Opere, Editura Eminescu, 1983;
- Eliade, Mircea – Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1979;
- Preda, Marin – Întâlnirea din pământuri, Editura Univers, București, 1989;
- Voiculescu, Vasile – Iubire magică, Editura Coresi, București, 2001.