Profesorul are un rol esențial în formarea elevilor, în desăvârșirea personalității acestora, fiind o influență pătrunzătoare pe cai încă necunoscute în totalitate. Nu există altă profesie care să ceară profesorului ei o altă competență , dăruire și umanism ca cea de educator pentru că în nici una nu se lucrează cu un lucru mai prețios, mai sensibil și mai complet decât este copilul/adolescentul-omul în devenire.
„Un bun profesor este un maestru al simplificării și un dușman al simplismului.” (Luis A. Berman)
Profesorului îi revine misiunea de a dezvolta inteligența elevilor și de a modela conduita elevilor lui. Pregătirea și personalitatea cadrului didactic influențează în mod direct calitatea activității instructiv- educative și prin puterea exemplului este un model de comportament permanent pentru elevii săi.
Tactul pedagogic reprezintă o aptitudine foarte complexă ce se întrepătrunde cu alte aptitudini specifice activității didactice cum ar fi : creativitatea, capacitatea de a comunica accesibil cunoștințele, imaginația pedagogică etc. Acțiunea pedagogică, indiferent de natura și caracterul ei trebuie să respecte măsura: măsură în gesturi, în atitudine în exigențe , în ton și în vorbe etc. Deci, tactul presupune autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate, putere de discernământ, capacitatea de a înțelege motivele reale ale conduitei elevilor și de a adopta măsurile cuvenite ținând cont de acestea. Tactul presupune capacitatea de a vedea în fiecare situație pedagogică ceva original , nou și în fiecare elev o personalitate irepetabilă.
Tactul pedagogic este un act creator și este opus rutinei, închistării și practicismului îngust și contribuie la crearea unei atmosfere optime în relația cadru didactic-elev. Aceste aptitudini pedagogice se manifestă în procesul comunicării pedagogice a profesorului cu elevii.
Capacitatea de comunicare este o însușire de bază pentru profesori și se manifestă prin comunicarea verbală dar și nonverbală dar mai ales printr-o altă cale -comunicare afectivă.
Comunicarea verbală constă în transmiterea clară, cursivă, corectă și pe înțelesul elevului a informațiilor educative. Bogăția vocabularului, ritmul și cursivitatea vorbirii, claritatea exprimării dar și tonul și timbrul vocii sunt condiții care dau calitate și eficiență comunicării.
Comunicarea nonverbala constă în exprimarea prin resursele gestice, mimice și ale pantonimei ce însoțește comunicarea verbală, dar poate fi folosită și fară. De exemplu, un zâmbet vizibil sau doar schițat poate semnifica aprobarea, încurajarea, satisfacția sau simpatia, dar și o ușoară ironie. Postura corpului, pantonima îmbogățește expresivitatea atitudinii profesorului. Aceasta exprimă mirarea, ascultarea, preocuparea, surprinderea sau nemulțumirea.
Comunicarea afectivă reprezintă exteriorizarea trăirilor și stărilor interioare ale profesorului din punct de vedere al comunicării și atitudinii sale față de elevi. Pe timpul activităților practice pe care un profesor le întreprinde cu elevii săi, acesta poate acumula anumte deprinderi și aptitudini care pot conduce la așa numita măiestrie pedagogică.
Măiestria pedagogică pune în lumină dezvoltarea tuturor componentelor personalității profesorului, fiind un rezultat al tuturor însușirilor psihopedagogice și general-umane ale personalității cadrului didactic, care va duce la o performanță mai ridicată a activității sale cu copii. Aceasta se formează prin interacțiunea permanentă cu elevii, dar și prin perfecționarea continuă a activității sale.
Bibliografie
1. Barna A.-Curs de pedagogie-Editura Europlus 2005.
2. Cerghit I.-Didactica-Editura didactică și pedagogica 1990.
3. Lascus V-Repertoriul profesorului –în ,,Revista de pedagogie” 1990.
4. Salade D.-Educație și personalitate-Editura Casa cărții de știință 1995.