Modul în care învățătorul sau profesorul reușește să aleagă, să combine și să organizeze, într-o ordine cronologică, ansamblul de metode materiale și mijloace, în vederea atingerii anumitor obiective, definește ceea ce se cheamă strategia didactică.
Un bun învăţător sau profesor, în calitate de conducător al procesului de învăţământ, poate şi trebuie să dea frâu liber imaginaţiei sale creatoare, adoptând strategii novatoare în sensul dezvoltării unor moduri noi de adoptare a instruirii sau a găsirii unor modalităţi noi de organizare şi combinare a resurselor şi metodologiilor de instruire, perfecţionarea metodologiei didactice la toate nivelurile de şcolarizare prin asigurarea creşterii ponderii metodelor noi, activ-participative, dacă nu chiar de experimentare a unor noi metode şi procedee.
Un învăţător sau un profesor care se pretinde a fi eficient nu poate să se bazeze – în activitatea lui didactică – doar pe câteva strategii, dimpotrivă, el trebuie să stăpânească moduri variate de adaptare a învăţării, o gamă largă de strategii generale şi particulare. Ţinând seama de particularităţile evolutive ale gândirii elevului în procesul învăţării, distingem:
1. strategii inductive – conduc elevul de la percepţia intuitivă la gândirea abstractă, de la particular la general;
2. strategii deductive – conduc elevul pe traseul invers, de la definiţie la concretizări sau exemplificări;
3. strategii analogice – bazate pe modelare;
4. strategii mixte, etc.
După gradul de dirijare, non-dirijare a învăţării, strategiile pot fi diferenţiate în:
a) strategii algoritmice, care impun o dirijare foarte strictă a învăţării.
b) strategii semialgoritmice, de învăţare semi-independentă.
c) strategii non-algoritmice, care nu prescriu dinainte desfăşurarea procesului de predare-învăţare; dirijarea învăţării este redusă la minimum, accentul punându-se pe învăţarea independentă (strategii euristice, bazate pe învăţarea prin descoperire, strategii bazate pe conversaţia euristică, strategii bazate pe rezolvarea – în mod independent – a problemelor, strategii creative, care lasă câmp liber spontaneităţii, originalităţii, etc.).
Strategia didactică, privită ca un instrument veritabil de optimizare a procesului de învăţământ, este modalitatea de gândire ştiinţifică a acestuia. Elaborarea strategiilor trebuie privită ca o chestiune de concepţie, de gândire a învăţării, dar şi una de planificare şi organizare a variabilelor care concură la realizarea învăţării, de coordonare a condiţiilor învăţării.
Procesul elaborării unei strategii vizează două faze:
1. analiza presupune examinarea variabilelor (a componentelor care alcătuiesc contextul situaţiei de învăţare în care va funcţiona respectiva strategie, inclusiv a factorilor psihopedagogici);
2. sinteza presupune alegerea elementelor care, printr-o anumită combinaţie, dau contur strategiei dorite, elaborării acesteia ca fază integrativă de sinteză.
Elementele care servesc la elaborarea unei strategii sunt:
1. modul de abordare a instruirii – tipuri de învăţare (învăţare prin prezentare-receptare, învăţare prin descoperire, învăţare motorie-activitate practică, învăţare combinatorie-mixtă).
2. metode (expozitive, demonstrative, euristice/dialog euristic, experimentare, creative, exerciţii practice).
3. resurse umane şi materiale (elevi, profesori, resurse materiale, cabinete, muzeu, laboratoare).
4. modalităţi de participare a elevilor (individuale, pe echipe, colective).
Adoptarea unei decizii strategice se bazează, de cele mai multe ori, pe tipuri de învăţare, care este criteriul de bază pentru clasificarea acestora.
Decizia strategică, de ordin didactic, îi aparţine celui de la catedră şi acesta răspunde de calitatea instruirii. Dacă strategiile existente nu dau, la un moment dat, soluţia precisă, atunci cadrul didactic este dator să înlăture ceea ce este învechit, depăşit, pentru îmbrăţişarea noului, în crearea unui nou tip de activitate pentru fundamentarea unor strategii inovatoare.
Bibliografie
1. CERGHIT, I., Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
2. FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
3. PĂUN, Emil, Introducere în pedagogie, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005.