Insuportabila ușurătate a ființei este primul roman al autorului scris în Franța în 1982. Scrierea și publicarea acestuia a avut loc după 52 de ani petrecuți în exil. În opinia lui Arthur Suciu „Fără experiența franceză, Kundera nu ar fi reușit să scrie Insuportabila ușurătate a ființei sau, în orice caz nu ar fi atins posibilitatea contrapunctului (exprimat prin viețile a două personaje feministe, Tereza, care a rămas în Cehia, și Sabina, care a plecat în Occident). Acest contrapunct singularizează romanul, îl transformă în cu totul altceva decât o simplă poveste de dragoste” . Milan Kundera este un scriitor cu gândire strategică, a fost numit „scriitor-filosof, în special datorită rolului important pe care-l joacă eseul în cadrul structurii narative a romanelor sale, dar și a meditațiilor filosofice ale lui Kundera asupra propriilor personaje”.
În ceea ce privește personajele sale, meditațiile au rolul de a fixa „condiția lor existențială, mai mult decât ar putea s-o exprime personajele însele prin propriile lor atitudini și acțiuni, ca și prin propriul lor discurs” . În romanul său există pasaje în care vorbește chiar autorul: „Chiar dacă eu sunt cel care vorbește, reflecția mea este legată de un personaj! Vreau să gândesc atitudinile lui, modul său de a vedea lucrurile, în locul lui și mai profund decât ar putea să o facă el” .
Romancierul, în Insuportabila ușurătate a ființei o caracterizează pe Sabina (un alter ego al autorului) drept o ființă privată: „Sabina disprețuiește literatura în care autorul dezvăluie toate intimitățile sale și ale prietenilor săi. Cel care-și pierde intimitatea pierde tot. Iar cel ce renunță la ea de bunăvoie e un monstru” . Acest dispreț față de afișarea intimității în mod abuziv pornește ca idee de bază de la Milan Kundera, în ciuda acestui fapt scriitorul „este prezent la fiecare pagină a romanului său și, uneori, intervine prin reflecții personale. Kundera nu se descrie în discursul romanesc, pe sine, dar își asumă acest discurs prin mijloacele proiective de asumare. El este un caz de asumare existențială a unui discurs de tip proiectiv” .
Insuportabila ușurătate a ființei este alcătuit din șapte părți, conținând două povești de dragoste, legate între ele printr-un singur personaj, Sabina. În părțile întâi, a doua, a patra, a cincea și a șaptea se narează povestea de iubire dintre Tomas și Tereza, iar părțile a treia și a șasea relatează povestea dintre Sabina și Franz. Acțiunea romanului are loc în Cehoslovacia și Elveția, între anii 1961 până în 1975. De remarcat pare a fi folosirea cifrei 7 de mai multe ori, aceasta „pare să influențeze atât destinele personajelor, cât și pe al romancierului însuși” . Din 1961 până în 1968, când au loc evenimentele din Praga, sunt șapte ani. De asemenea, până în 1975, anul morții lui Tomas și anul în care a părăsit Milan Kundera Cehoslovacia, sunt alți șapte ani.
Prozatorul vorbește de fatalitatea numărului șapte în Arta romanului, acolo mărturisește faptul că romanul era inițial format din șase părți, dar observă că prima parte era informă pentru că era formată în realitate din două părți. Povestește acestea cu gândul de a scoate în evidență faptul că „suferă de un imperativ profund, inconștient, de neînțeles, un arhetip al formei căruia nu-i pot scăpa. Romanele mele sunt variante ale aceleiași arhitecturi bazate pe numărul șapte” .
Incipitul debutează cu o reflecție asupra eternei reîntoarceri a lui Nietzsche: „această reflecție introduce direct, din primul rând al romanului, situația fundamentală a unui personaj-Tomas, expune problema acestuia: ușurința existenței în lumea în care nu există eterna reîntoarcere”. Romancierul declară că, în timpul în care a scris Insuportabila ușurătate a ființei și-a dat seama de existența unui cod prezent în fiecare personaj al său, compus din câteva cuvinte-cheie. „Pentru Tereza: corpul, sufletul, vertijul, slăbiciunea, idila, Paradisul. Pentru Tomas: ușurătatea, greutatea. În capitolul intitulat „Cuvinte neînțelese”, examinez codul existențial al lui Franz și pe cel al Sabinei, analizând mai multe cuvinte: femeia, fidelitatea, trădarea, muzica, întunericul, lumina, cortegiile, frumusețea, patria, cimitirul, forța. Fiecare din aceste cuvinte are o semnificație diferită în codul existențial al celuilalt” .
Tomas, personajul principal al romanului este un medic chirurg cunoscut din Praga. După ce își abandonează familia – soția, copilul și părinții se dedică unei vieți de celibatar, ducând o viață libertină, până în momentul în care o întâlnește pe Tereza, alături de care întemeiază o nouă familie, fără copii. Tomas se îndrăgostește de Tereza, pe care o cunoscuse în cursul unei vizite într-un oraș de provincie, deși îi părea „un copil pe care cineva îl depusese într-un coșuleț de nuiele stropit cu smoală și-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l pescuiască și să-l tragă pe țărmul patului său”. Povestea dintre Tereza, Tomas și amantele sale, incluzând-o și pe Sabina, evoluează pe parcursul a șapte ani. Tereza este „angoasată din cauza libertinajului lui Tomas”. Acesta era un îndrăgostit infidel, „ajunsese într-o situație fără ieșire: în ochii amantelor era marcat cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar în ochii Terezei cu pecetea infamantă a legăturilor sale amoroase”.
După o clasificare făcută de autor, Tomas s-ar încadra în categoria fustangiilor libertini, aceștia „se îndepărtează tot mai mult de frumusețea feminină convențională (de care se satură curând și termină prin a deveni, în mod inevitabil, colecționari de curiozități. Ei știu acest lucru, se simt pe chestia asta ușor stânjeniți, și pentru a nu-și pune prietenii în încurcătură, nu se arată niciodată în public cu metresele lor”.
Romancierul nu spune nimic despre copilăria lui Tomas, despre tatăl și mama acestuia, iar corpul și fața rămân necunoscute, „pentru că esența problematicii lui existențiale se află înrădăcinată în alte teme”.
Franz, celălalt personaj masculin al romanului este profesor universitar, petrecându-și întreaga viață între rafturile cu cărți. Acest lucru îl nemulțumea, deși avusese numeroase performanțe profesionale, își dorea să-și schimbe stilul de viață. Datorită faptului că Franz provenea dintr-o familie dezbinată, era reticent în relația familială, când trebuia să ia o hotărâre drastică, întrucât nu dorea să rănească sentimentele soției sale. Această fidelitate o dobândise de la mamă, alături de care împărtășise suferința de a fi singură. Momentul în care se îndrăgostește cu Sabina îi schimbă întreaga existență, pentru că-și părăsește soția și fiica pentru aceasta.
Tereza este urmărită de figura maternă în aproape tot romanul. Mama sa este cea pentru care făcuse nenumărate sacrificii (renunță la școală și se angajează ca ospătăriță), urmărește să scape de condiția sa, să aspire către ceva mai bun, acest moment se petrece când îl întâlnește pe Tomas. Tereza crede în fidelitate, precum credea și Franz.
Pentru Tereza, mama e tema ei principală, pentru că „Tereza e prelungirea mamei sale” și suferă din această cauză: „Viața ei n-a fost decât o prelungire a vieții mamei sale, așa cum traseul unei bile de biliard nu-i decât o prelungire a mișcării executate de brațul jucătorului” . O altă mare temă a Terezei este corpul său, știm că are „sâni mici, cu cearcăne prea mari și prea întunecate în jurul sfârcurilor” , autorul îi face un portret care ar putea aparține unui „pictor de țară, dornic să confecționeze niște tablouri erotice, obscene, destinate săracilor”.
Tereza obișnuia de multe ori să se privească în oglindă, „să-și caute sufletul pe trupul său”, se întreba ce s-ar putea întâmpla „dacă fiecare părticică a corpului ei ar începe să crească și să descrească până acolo, încât să-și piardă orice asemănare cu Tereza, ar mai continua să fie ea însăși, să fie Tereza?”. Această reflecție a Terezei face legătura trupului cu sufletul, se gândește dacă există o asemănare între trup și suflet, iar dacă trupul nu ar mai fi la fel, ce persoană ar putea deveni. Narațiunea onirică este prezentă prin visele Terezei, este imaginația care „eliberată de controlul rațiunii, de grija verosimilității, cunoaște situații inaccesibile reflecției raționale. Visul nu este decât modelul acestui tip de imaginație pe care o consider ca cea mai mare cucerire a artei moderne”.
Arthur Suciu le consideră pe cele două femei din viața lui Tomas „cele două posibilități ale evoluției lui Tomas: de-a pleca în Occident și astfel de-a fi liber și de-a se realiza profesional sau de-a rămâne în țară și de-a suporta viața într-un regim totalitar, cu toate consecințele: cenzură, șantaj, amenințare, blocaj profesional, degradare morală”. Prozatorul oferă o explicație motivului pentru care Tereza a decis să plece singură din Elveția: „La Praga, Tereza depindea de Tomas, dar numai cu inima. Aici depindea de el cu totul. Dacă ar părăsi-o, ce s-ar întâmpla cu ea aici? Trebuia să trăiască toată viața terorizată de ideea că-l va pierde? Își spuse că întâlnirea lor s-a întemeiat, de la bun început, pe o eroare”. Așadar, Tereza a urmărit prin gestul plecării sale, eliberarea de sub tutela lui Tomas, și-a dat seama că „propunerea sa a fost o eroare, că plecarea din Praga o făcuse, definitiv, captivă lui Tomas. Relația devenea, brusc, asimetrică. De aici până la despărțire nu mai era decât un pas ”.
Ceea ce relevă din această evadare a Terezei este slăbiciunea. Slăbiciunea este o categorie foarte generală a existenței: „omul e totdeauna slab confruntat cu o forță superioară; chiar când are corpul de atlet al lui Dubcek. Tereza nu poate suporta spectacolul acestei slăbiciuni care îi repugnă și o umilește și preferă să emigreze. Dar în fața infidelităților lui Tomas, ea e ca Dubcek în fața lui Brejnev: dezarmată și slabă. Tereza înțelege brusc că face parte dintre cei slabi, din tabăra celor slabi…”. Astfel, Tereza, mânată de propria-i slăbiciune, îl părăsește pe Tomas și revine în „orașul celor slabi”.
În urma plecării Terezei, Tomas nu a simțit că o iubește mai mult datorită faptului că-i simte lipsa, „n-a simțit nevroza iubirii, ci depresia, cauzată de situația foarte neplăcută în care se afla”.
Milan Kundera prezintă un vis al lui Tomas în care-și visează jumătatea. Iar aceasta nu era Tereza, ci o necunoscută. Se întoarce în țară din compasiune pentru Tereza, așa cum prevăzuse autorul în primul eseu: „compasiunea devenise destinul (sau blestemul) lui Tomas” . Această compasiune nu face referire doar la Tereza, „este un sentiment cu o extindere foarte largă. Tomas ajunge să trăiască sentimentul de compasiune față de toți aceia cu care împărtășește același destin. El așază compasiunea chiar mai presus de revolta – oricât de îndreptățită – împotriva sistemului comunist. De fapt, compasiunea este felul său de a lupta cu viața”.
Relația lui Tomas cu Tereza coincide cu încetarea destinului său de a practica meseria de medic și, în final, renunțarea la o viață de libertin. Tereza suferea de „vertij”, adică de „imensa dorință de a cădea”, după cum spune Milan Kundera. Arthur Suciu consideră că Tomas este „victima vertijului Terezei. Din momentul plecării din Elveția, viața sa devine o continuă cădere în vertij. Din Zürich, ajunge la Praga, apoi într-un sat. Din medic, ajunge spălător de geamuri și apoi șofer. Din compasiune față de Tereza, refuză să-și asume acte de disidență. Moartea sa și a Terezei – căderea cu mașina într-o prăpastie – nu este altceva decât continuarea căderii în vertij” .
Prozatorul declară despre vertij că s-ar mai putea numi „beția slăbiciunii: „Ne dăm seama de slăbiciunea noastră și nu vrem să-i opunem rezistență, ci, dimpotrivă, să ne predăm. Ne îmbătăm de propria slăbiciune, vrem să fim și mai slabi, să cădem în plină stradă sub privirile tuturor, vrem să fim pe jos și chiar mai jos decât jos. Vertijul este o cheie pentru a putea s-o înțelegem pe Tereza. (…) A trebuit s-o inventez pe Tereza, un ego experimental, ca să înțeleg această posibilitate, ca să înțeleg vertijul” .
Sabina trăiește în schimb pasiunea trădării și a vidului, aceasta și-a trădat părinții, soțul, țara, „…dar ce-ți mai rămâne de trădat atunci când nu mai ai nici părinți, nici soț, nici dragoste, nici țară? Sabina simțea un vid în jurul ei. Să fi fost tocmai acest vid ținta precisă a tuturor trădărilor?”. Sabina considera despre trădare că „înseamnă să ieși din rând și să pleci în necunoscut. Sabina nu cunoștea nimic mai frumos decât să pleci în necunoscut”. În următorul fragment, Arthur Suciu are convingerea că se află cheia romanului, precum și descifrarea titlului acestuia: „Drama ei nu era drama greutății, ci a ușurătății. Peste Sabina nu căzuse povara greutății, ci insuportabila ușurătate a ființei” .
Sabina este amanta preferată a lui Tomas, se aseamănă cu acesta pentru că și ea a întrerupt relațiile cu părinții ei. Are parte de un mariaj scurt, după care interacționează cu mai mulți indivizi, evitând în mod special relațiile de lungă durată. Este o pictoriță talentată, pleacă în exil la Geneva.
Sabina este o ființă privată, ea acceptă să fie amanta lui Franz câtă vreme relația este ținută secretă. După ce Franz își părăsește soția, renunță la relația dintre ei fără să-i spună nimic: „Sabina avu senzația că Franz forțase ușa intimității sale, și prin deschizătura ei, vedea capul lui Marie-Claude, capul lui Marie-Anne, capul pictorului Alan și al sculptorului care-și ținea mereu degetul salvat, capetele tuturor cunoscuților săi din Geneva” . După opinia lui Arthur Suciu Sabina „respinge idealul social al lui André Breton, prezentat prin imaginea casei de sticlă, în care poetul trăiește în văzul tuturor. Un asemenea ideal, care anulează complet viața privată, n-o tentează decât în varianta voyeuristă pe care o imaginase într-o scrisoare adresată lui Tomas” . Scrisoarea cu pricina a fost găsită de Tereza și, avea să fie motivul pentru care aceasta începuse să-și viseze partenerul în diverse ipostaze erotice alături de alte femei: „Aș vrea să fac dragoste cu tine, în atelierul meu, ca pe o scenă de teatru, în fața unor spectatori, cărora nu le-ar fi îngăduit să se apropie de noi. Dar nici să ne scape din priviri n-ar putea…” .
Eșecul relației dintre Franz și Sabina nu se datorează lipsei sentimentelor (Franz o iubea pe Sabina, iar Sabina îl plăcea pe Franz) ci maniera de a accepta socialul în viața privată, pentru Sabina viața privată era foarte importantă, simboliza scena sa.
Partea a șasea se bazează pe eseul despre kitsch. Milan Kundera declară că fragmente ale vieții personajelor sunt inserate în acest eseu ca „exemple”, „situații de analizat”. Astfel, aflăm „doar în trecere și pe scurt sfârșitul vieții lui Franz, deznodământul relației dintre Tomas și fiul lui”. Pe planul al doilea are loc deplasarea cronologică, „evenimentele părții a șasea se petrec după evenimentele părții a șaptea. Datorită acestei deplasări, ultima parte, în pofida caracterului ei idilic, este copleșită de o melancolie care provine din cunoașterea pe care-o avem despre viitor”.
Kitsch era un cuvânt ca și necunoscut în Franța, iar romancierul se temea că folosindu-l ar putea să devină unul din cuvintele-cheie ale romanului, însă „Broch demonstrează că opera kitsch reprezintă altceva decât o simplă operă de prost-gust. Există o atitudine kitsch. Comportamentul kitsch” . Cuvântul kitsch înseamnă nevoia omului-kitsch „de a se privi în oglinda minciunii care înfrumusețează și de a se recunoaște cu o satisfacție emoționată” .
În roman sunt evidențiate consecințele intervenției puterii în spațiul privat al oamenilor. Deconspirarea se realizează „prin instrumente de supraveghere: plasarea microfoanelor în spații private, ascultarea convorbirilor telefonice, filarea. Sistemul dobândește astfel informații privind viața privată a membrilor societății. Deconspirarea deschide posibilitatea șantajului, al cărui scop este, de fiecare dată, obținerea integrării heteronome a indivizilor prin amenințarea cu publicarea informațiilor privind viața privată a acestora” .
Franz este un intelectual de stânga, bântuit de porniri revoluționare: „cât a trăit la Paris, participa cu atâta bucurie la tot felul de manifestații. Era o plăcere pentru el să meargă să serbeze ceva, să revendice ceva, să protesteze față de ceva, să nu fie singur, să fie cu alții afară, sub cerul liber” .
Revolta lăuntrică a Sabinei la adresa comunismului era de ordin estetic: „Ceea ce o dezgusta era mult mai puțin hidoșenia lumii comuniste (castelele transformate în grajduri de vite) cât masca frumuseții cu care se acoperea, altfel spus, kitschul comunist” .
Tomas ieșise o singură dată în evidență prin expunerea publică, atunci când publică un articol critic adresat comuniștilor. Acest gest al său a avut urmări grave în cariera sa: este dat afară din cortegiul de medici de la spitalul din Praga pentru că refuzase să-și retractezedeclarația din articolul cu pricina.
Milan Kundera a precizat în numeroase rânduri că romanele sale „nu sunt scrierile unui disident, că nu atitudinea politică, ci aceea estetică este cea care-l interesează. El a refuzat să joace până la capăt, precum Havel, rolul de disident, iar motivul pentru care a plecat din Cehoslovacia nu a fost acela de a continua, în afara țării, lupta politică împotriva comunismului, ci pur și simplu de a-și scrie și de a-și publica romanele” .
Maniera de asumare a discursului este „unul dintre cele mai importante aspecte ale artei lui Milan Kundera. Asumarea este, în cazul său, proiectivă, în sensul în care autorul apelează la ficțiune în locul autobiografiei. Ea este, în același timp, existențială, în măsura în care, la nivel strategic, discursul este asumat existențial” . Un alt aspect important al artei narative la Milan Kundera este importanța vieții private în detrimentul celei publice. Discursul său este orientat „către imanent (nu există meditații religioase în romanul său), iar personajele trăiesc la nivel privat, dezechilibrul provocat de labilitatea ec-stazelor temporale în epoca modernității slabe” . Această preferință spre viața privată este exprimată prin tratarea în mod succesiv a temei sexualității.
Romanul lui Kundera este un „discurs autonom prin caracterul ironic al ansamblului discursiv” . Introducerea eseului în structura narativă joacă „rolul de explicitare a narațiunii și nu este asumarea unui discurs ideologic” . În opinia lui Arthur Suciu „Kundera nu cade nici în idolatrizarea sau susținerea necritică a sistemului democratic occidental, nici în aderarea la discursul insurecțional al disidenților împotriva sistemului comunist. Kundera nu este apărător necondiționat al democrației, ci al libertății” .