Din cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare. Întrebări de felul acesta: ce este obiectul sau fenomenul cutare, care-i sunt proprietățile și cauzele, cum se explică ele etc. demonstrează, în fond, preocuparea omului de a pătrunde în tainele universului, de a le cunoaște. Dar ce se înțelege prin cunoaștere? Cunoașterea este un proces de reflectare, sub formă de reprezentări și idei, a realității obiective. În cadrul oricărui proces de cunoaștere avem de-a face cu relația dintre subiectul cunoscător și obiectul cunoașterii.
Ca preocupare specific umană, cunoașterea este legată de activitatea practică. Fiecare om trebuie să cunoască diferite aspecte privitoare la domeniul în care își desfășoară activitatea practică. Din perspectiva mecanismelor prin care se realizează cunoașterea se face distincție între cunoașterea empirică și cunoașterea științifică. Prima constă în însușirea de către subiectul cunoscător a unor informații legate nemijlocit de activitatea practică în care este angrenat, cea de-a doua presupune, în plus, folosirea unor metode speciale de cunoaștere, precum și organizarea într-un sistem a rezultatelor acesteia. Cunoașterea științifică conduce la închegarea diferitelor științe.
Știința este un ansamblu de cunoștințe abstracte și generale, fixate într-un sistem teoretic coerent, obținut cu ajutorul unor metode adecvate și având menirea de a explica, prevedea și controla un domeniu determinat al realității obiective.
Parametrii fundamentali în funcție de care se delimitează orice știință se referă la existența unui domeniu de cercetare, la folosirea unor metode și procedee specifice pentru investigarea acestui domeniu, la descoperirea unor interacțiuni, regularități și legități proprii universului respectiv de fapte și fenomene. Prin prisma finalității ei, fiecare știință are, deci, o valoare teoretică, de cunoaștere tot mai profundă a acestui domeniu, și o valoare teoretică, dată de folosirea descoperirilor sale în folosul omului și al activității lui.
Prima problemă ce se cere soluționată, atunci când delimităm statutul unei științe, se referă la obiectul ei. Ce anume din realitatea obiectivă studiază știința respectivă? Răspunzând la această întrebare vom preciza domeniul acelei științe, aria de fenomene care vor intra în câmpul ei de preocupări.
A doua problemă se referă la metodologia acelei științe. Ce metode și procedee sunt folosite pentru investigarea acestui obiect? Cunoașterea științifică vizează pătrunderea în esența obiectelor și fenomenelor. Pentru aceasta apelează la instrumente speciale de colectare și prelucrare a informațiilor.
A treia se concentrează asupra finalităților cognitive ale științei respective. Care sunt legitățile ce acționează în interiorul universului de fenomene constituind obiectul ei? Dezvăluindu-i omului asemenea legități, acesta le poate folosi și aplica în activitatea pe care o desfășoară.
Răspunzând la cele trei întrebări vom putea delimita particularitățile științei respective.
Trebuie să mai facem precizarea că același domeniu al realității poate constitui obiectul de cercetare a mai multor științe, diferențierea dintre ele rezultând din unghiul propriu de abordare, din legitățile descoperite și instrumentele folosite în acest sens. Astfel se explică faptul că în perioada contemporană, ca urmare a procesului de diferențiere și integrare a științelor prin apariția unei discipline noi, cu un grad mai mare sau mai mic de generalitate, granițele dintre diverse științe devin din ce în ce mai flexibile.
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional, cu toate implicațiile sale asupra formării personalității umane în vederea integrării sale active în viața socială.
Prin esența ei, educația este implicată în complexul proces al devenirii umane și sociale în același timp. O asemenea problematică intră în câmpul de cercetare și al altor domenii de cunoaștere, cum ar fi filosofia, sociologia, psihologia, economia etc. Apariția unor ramuri ca, de exemplu, filosofia educației, sociologia educației, psihologia educației, economia educației demonstrează că în interiorul științelor mai sus menționate educația a devenit obiect de reflecție dintr-un unghi de vedere propriu. Evident că abordarea educației se face dintr-o perspectivă impusă de logica internă a acelei științe, adică filosofică, sociologică, psihologică sau economică.
Față de această situație se pune următoarea întrebare: din ce unghi de vedere studiază pedagogia fenomenul educațional și care este aportul ei la elucidarea unor necunoscute ce apar în conținutul mișcării și interacțiunilor sale cu alte fenomene?
Bibliografie:
Ioan Nicola, Dominica Fărcaș – „Pedagogie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998.