În fiecare dimineață, când intru în clasă, mă întâmpină 21 de perechi de ochi curioși, unii zglobii, alții mai triști, dar toți dornici de atenție și de înțelegere. Sunt copiii mei. Sunt mici, sunt sinceri, sunt diferiți. Unii provin din familii vulnerabile, alții poartă în spate etichete grele – „cu CES”, „dezavantajat”, „rrom”. Dar, dincolo de toate aceste cuvinte, sunt copii. Iar misiunea mea e să le arăt că fiecare dintre ei contează.
Așa a apărut, firesc, nevoia unui proiect care să meargă dincolo de conținuturi și să atingă ceva esențial: inima. Am numit acest demers „Ochelarii empatiei- pași spre incluziune socială”, inspirată de o inițiativă educațională mai amplă, dar l-am construit cu mâinile și sufletul nostru, la nivelul clasei, cu tot ce am avut la dispoziție: carton, markere, timp și răbdare.
De ce empatie?
Pentru că am simțit nevoia de a construi un spațiu sigur. Într-o clasă în care coexistă copii de etnii diferite, cu stiluri de învățare diverse, cu dificultăți emoționale sau de adaptare, empatia devine cheia. Este puntea dintre lumi aparent separate. Este glasul blând care spune: „te văd, te aud, ești important pentru mine.”
Am observat că excluderea nu se manifestă mereu zgomotos. Uneori e o privire, o bancă lăsată goală, o glumă care rănește. Așa că am hotărât că trebuie să fac mai mult decât să „corectez comportamente”. Trebuia să cultiv înțelegerea.
Cum au „primit” copiii ochelarii empatiei?
Cu uimire și bucurie! Totul a început cu o poveste – o poveste despre ochelari magici care ne ajută să vedem cum se simt ceilalți. Apoi, ne-am pus pe treabă: i-am confecționat, i-am colorat, le-am dat puteri imaginare și le-am scris mesaje.
Fiecare copil a fost invitat să-i „poarte” în diferite activități: în jocuri de rol, în situații de cooperare, în momente de conflict. I-am întrebat ce simt, ce ar face diferit, ce învață dintr-o greșeală. Și am fost uimită de profunzimea răspunsurilor:
„Ochelarii empatiei mă ajută să înțeleg de ce plânge un coleg.” (Mihnea)
„Cu ochelarii empatiei, vorbele mele sunt mai blânde.” (Cosette)
„Dacă ai ochelarii empatiei, nu lași pe nimeni singur.” (Alice)
Aceste activități nu doar că i-au ajutat să identifice emoții sau să coopereze în echipă. I-au ajutat să simtă, să fie atenți unii la ceilalți. Am văzut copii care, altădată retrași, au prins curaj să se exprime. Copii care, odinioară agresivi verbal, au început să-și aleagă mai cu grijă cuvintele. Părinții au fost și ei alături de noi, ca voluntari sau simpli spectatori, redescoperind cu mândrie potențialul copiilor lor.
Am transformat sala de clasă într-un loc al respectului, al prieteniei și al acceptării. Iar includerea nu a fost doar un termen din Strategia Națională – a devenit o realitate zilnică.
Poate că materialele noastre au fost modeste – hârtie colorată, lipici, carioci – dar impactul a fost autentic. Lecțiile învățate aici nu s-au șters odată cu finalul anului școlar. S-au imprimat în suflet, în felul în care copiii au ales să se poarte unii cu alții.
Mi-aș dori ca „Ochelarii empatiei” să devină o practică firească în cât mai multe clase. Mai ales acolo unde e mai mare nevoie de înțelegere, de apropiere, de echitate. Pentru că fiecare copil, oricât de diferit ar fi, are dreptul la o copilărie trăită cu demnitate și bucurie. Iar noi, dascălii, avem puterea de a aprinde lumina în ochii lor.