Termenul de strategie îşi are originea „într-un cuvânt grecesc cu semnificaţia de generalitate şi până de curând a avut un înţeles strict militar: arta planificării şi conducerii războiului.” DEX-ul indică originea latină a cuvântului, din latinescul strategia – funcţia strategului; aptitudinea de a comanda; legătura cu Grecia Antică se face prin „strategi”, comandanţi militari ai unor cetăţi. DEX-ul defineşte strategia ca „parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi ducerii războiului şi operaţiilor militare.”
În sens general, strategia se referă la conducerea (managementul) căilor, a metodelor implicate într-o activitate în vederea atingerii unui scop. Istoria termenului în educaţie cuprinde accepţiuni sinonimice între strategie, metodă sau procedee. Astăzi, conceptul de strategie se referă la un set de acţiuni de predare orientate intenţionat către atingerea unor finalităţi specifice, în timp ce metodele sunt căile prin care sunt atinse acestea, vizând obiectivele concrete, iar procedeele sunt instrumentele de lucru, subordonate metodelor. Strategia militară se referă la organizarea unui „plan de atac sau de apărare, realizat în funcţie de constrângerile financiare, materiale, umane şi de factorii politici”. Prin analogie, strategia în educaţie, presupune „elaborarea de planuri, de programe pentru a atinge obiectivele generale şi specifice, depăşind dificultăţi particulare sau rezolvând problemele cu care se confruntă sistemul educativ.”
Strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să acceadă la cunoaştere şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele şi emoţiile. Ea se constituie dintr-un ansamblu complex şi circular de metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi forme de organizare a activităţii, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în vederea realizării cu eficienţă a învăţării. În elaborarea acestui plan de lucru, profesorul ţine cont de o serie de factori care condiţionează buna desfăşurare a acţiunilor de predare/ învăţare/ evaluare, variabile ce ţin de elev, de curriculum, de organizarea şcolară şi chiar de profesorul însuşi. Important este ca profesorul să prevadă implicarea elevilor în realizarea acestui plan de lucru, în calitate de subiecţi activi ce contribuie la construirea propriei cunoaşteri.
Strategia didactică – în viziune postmodernistă – devine astfel rodul unei participări colaborative desfăşurate de profesor împreună cu elevii, aceştia completând planul de lucru cu propriile interese, dorinţe de cunoaştere şi de activitate intelectuală. Astfel, aceştia pot să-şi manifeste dorinţa de a învăţa prin cooperare, în echipă, colectiv sau individual, pot să opteze pentru anumite materiale didactice pe care să le folosească, pentru anumite metode, tehnici sau procedee de lucru. Dându-le şansa de a face astfel de opţiuni, profesorul contribuie la creşterea activismului şi a dezvoltării creativităţii propriilor discipoli, iar strategia didactică, izvorâtă din combinarea armonioasă a tuturor factorilor implicaţi, poate conduce cu succes către atingerea dezideratelor propuse, în primul rând către asigurarea învăţării.
În acest sens, Ioan Cerghit subliniază faptul că „strategiile schiţează evantaiul modalităţilor practice de atingere a ţintei prevăzute şi au valoarea unor instrumente de lucru.” . El atribuie conceptului de strategie didactică patru conotaţii care se întregesc reciproc:
- „mod integrativ de abordare şi acţiune;
- structură procedurală;
- înlănţuire de decizii;
- o interacţiune optimă între strategii de predare şi strategii de învăţare” (Idem. p. 274)
Strategiile didactice interactive ca strategii de grup, presupun munca în colaborare a elevilor organizaţi pe microgrupuri sau echipe de lucru în vederea atingerii unor obiective preconizate (soluţii la o problemă, crearea de alternative). Se bazează pe sprijinul reciproc în căutare-cercetare şi învăţare, stimulează participările individuale, antrenând subiecţii cu toată personalitatea lor (abilităţi cognitive, afective, volitive, sociale). Sunt strategii de interacţiune activă între participanţii la activitate (elev-elev, elev-profesor, student-student, student- profesor).
Strategiile didactice interactive presupun crearea unor programe care să corespundă nevoii de interrelaţionare şi de răspuns diferenţiat la reacţiile elevilor Interactivitatea în clasă (face-to-face) se referă atât la promovarea relaţiilor inter şi intragrupale cât şi între profesor şi elev.
În cazul învăţământului la distanţă (Internet), interactivitatea se constituie într-un „soft care răspunde într-o manieră diferenţiată la reacţiile celui care învaţă”. Pentru crearea unui program interactiv, profesorul trebuie să cunoască şi să organizeze bine materialul de studiu, să-şi imagineze soluţii diverse la reacţiile/ răspunsurile elevilor şi să conceapă trasee de învăţare diferenţiată, adaptate elevilor potenţiali.
Referințe
Strategie, Ghid propus de The Economist Books, 1998, p. 165
D.E.X 1998, p.1024
Gaston Mialaret, 1979, p. 414
Cerghit I., 2002, p.273
Francoise Raynal, Alain Rieunier, 1997, pp. 174-¬175