De-a lungul istoriei, neamul nostru a găsit întotdeauna un sprijin în Biserică şi Şcoală, ele au fost împreună când leagăn cultural, când scut împotriva cotropitorilor, când focare de lumină sau râuri de nădejde.
Nașterea Bisericii, în sensul de comunitate a credincioșilor, este marcată de evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime. Biserica este trupul lui Hristos, este opera Sfintei Treimi destinată mântuirii. Biserica este deschisă tuturor, credincioșilor și necredincioșilor.
În biserică se săvârșește legământul omului cu Hristos, se primește harul prin taine de inițiere: botez, mirungere, împărtășanie și prin celelalte. Botezul este condiția primordială a integrării în comunitatea lui Hristos. După botez, Hristos locuiește în noi. În Casa lui Dumnezeu se oficiază cultul divin. În biserică omul se eliberează de tirania păcatului prin spovedire, capătă încredere în el, capătă iertarea și, la sfârșitul vieții, se slujește intrarea în lumea veșnică.
Primele școli au apărut pe lângă biserici, pentru că prima misiune a Bisericii este de a învăța: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt.28,19-20) .
Dacă idealul unei societăți secularizate este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune, în viața socială, pentru Biserică, un tânăr devenit prin botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de aceasta calitate. Ca atare, are dreptul și obligația morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învățăturile acesteia, prezentate, în școală de profesorul de religie care este chematul și trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om. Restaurarea se referă la luminarea minții prin cunoașterea voii lui Dumnezeu, la încălzirea inimii și la determinarea voinței spre săvârșirea faptelor bune. Omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă religioasă care să unească lumea materială cu cea cerească. Într-o epocă a derivei valorice și a debusolării morale, realizarea unei educații religioase prin conlucrarea familiei, Bisericii și școlii reprezintă un imperativ al prezentului. Prin școală și Biserică s-a păstrat identitatea noastră națională. Istoria culturii și a a vieții spirituale a poporului nostru se regăsește în însăși istoria Bisericii. Împreună, școala și Biserica au contribuit și contribuie la educarea moral-creștină a poporului nostru.
În definitiv, numai o educație de tip religios este capabilă să întărească sufletește ființa umană în fața agresiunilor exterioare (sărăcie, somaj, insecuritate). Din cele relatate mai sus reiese importanța menținerii în curriculum școlar a orelor de educație religioasă mult contestate în această perioadă.
Fiecare om a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ cu un număr de talanți cu care acesta să-şi poată câştiga mântuirea şi să poată fi fericit.
Necunoaşterea acestei valori de a respecta elevul la orice vârstă şi de a-l stimula spre o creştere spirituală în funcţie de talanţii primiţi încalcă brutal nevoia fundamentală de stimă şi statut.
Crescând elevi cinstiţi, harnici şi cucernici, şcoala va da cetăţeni însufleţiţi iar Bisericii credincioşi devotaţi, la care virtutea va fi foarte arareori pe buze şi foarte adeseori în inimă şi fapte. Acesta e idealul educaţiei religioase: năzuinţa necontenită spre desăvârşire.
BIBLIOGRAFIE:
1. Băncilă, Vasile, Inițierea religioasa a copilului, București, Editura Anastasia, 1996.
2. Bellu, N., Morala in existența umană, Editura Politică, București,1989.
3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
4. Bunescu, Gh., Școala și valorile morale, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1998.
5. Călugăr, Dumitru, Caracterul religios-moral creștin, Sibiu, 1995.