Educaţia nonformală îşi are începuturile încă din timpul fondării educaţiei și conţine majoritatea influenţelor educative care au loc în afara clasei, fiind activităţi extrașcolare sau activităţi opţionale. Are un caracter mai puţin formal, dar cu acelaşi rezultat formativ, acţiunile educative plasate în cadrul acestui tip de educaţie, sunt flexibile şi vin în întâmpinarea diferitelor interese, în mod particular pentru fiecare persoană.
Timpul extraşcolar a fost caracterizat drept „libertate sub control instituţional”. Timpul liber, se caracterizează prin: alegerea liberă şi eliberarea de sub obligaţiile instituţionale; caracterul dezinteresat al activităţilor; caracterul personal, întrucât încurajează virtuţile dezinteresate care generează satisfacţie.
Dintre funcţiile timpului liber, pot fi amintite: funcţia de relaxare, de destindere, care constă în posibilitatea de refacere a organismului după activitatea de bază; funcţia de distracţie, care se realizează prin delectare şi amuzament generând un tonus optimist; funcţia educativă, de dezvoltare, care se concretizează în îmbogăţirea vieţii spiritulale şi dezvoltarea personalităţii, formarea capacităţii de autoorganizare a unui stil de viaţă elevat, stimularea capacităţilor creatoare şi a stilului participativ (Vasile Marcu, Florica Orţan, Emilia Adina Deac, 2003).
În România, educaţia nonformală cuprinde diferite activităţi, desfăşurate fie în cadrul şcolii, cum ar fi: sesiuni de comunicări ştiintifice, cercuri la diferite discipline, proiecte educative, olimpiade, competiţii sportive; fie în afara şcolii, cum ar fi vizite, drumeţii, excursii, tabere, activitatea pe cercuri din cadrul palatelor şi cluburilor de copii. Aceste activităţi, la fel ca şi în cazul educaţiei formale, sunt coordonate de profesori de specialitate, dar, care în aceste situaţii, au un rol secundar, de moderatori sau coordonatori.
Educaţia nonformală este diferită faţă de educaţia formală, prin aspectul conţinutului şi formele de realizare, fiind caracterizată prin: caracterul facultativ; elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor; nu se face o evaluare prin note; oferă răspunsuri concrete la cerinţele fixate; permite momente de abstractizare, prin utilizarea cunoştinţelor din viaţa practică; pune în valoare aptitudinile şi interesele copiilor şi ale tinerilor; facilitează promovarea muncii în echipă şi a unui demers pluri şi inter-disciplinar; scoate din educaţie funcţia de predare, lăsând loc funcţiei de învăţare.De-a lungul anilor, activitățile extrașcolare au luat forme variate, toate având ca scop învățarea nonformală și petrecerea în mod plăcut a timpului liber.
Prin aceste activități, care cuprind domenii și arii foarte mari, elevii își pot dezvolta anumite competențe și abilități necesare unei bune dezvoltări armonioase pentru o integrare în societate. Când vorbim de activități extrașcolare, ne referim la acel program la care elevul participă după ore și ar trebui să facă acest fapt cu plăcere deoarece scopul este acela de a-i forma abilitățile necesare unei bune dezvoltări, formării personalității elevului care își va găsi prin acestea înclinațiile, talentul și domeniul în care ei vor fi performanți.
Desfășurarea procesului instructiv-educativ constă în îmbinarea activităţilor şcolare cu activităţi extracurriculare ce au numeroase valenţe formative, permițând manifestarea creativităţii întregului grup de elevi, a relaţiilor creative, astfel profesorul putându-și afirma spiritul inovator, creativitatea didactică, totodată atrăgându-i si pe elevi. Dezvoltarea personalității elevilor este preocuparea primordială a dascălilor în scopul modelării întregii activități psihice a elevilor și a conduitei acestora conform cerințelor societății în care se trăiesc.
Activităţile extracurriculare sunt activităţi complementare activităţilor de învăţare realizate în clasă, urmăresc lărgirea şi adâncirea informaţiei, cultivă interesul pentru diferite ramuri ale ştiinţei, atrag individul la viaţa socială, la folosirea timpului liber într-un mod plăcut şi util, contribuind la formarea personalităţii. În acest sens, şcoala trebuie să fie deschisă spre acest tip de activitate care îmbracă cele mai variate forme. În cadrul acestor activități, elevii deprind folosirea diverselor surse informaționale, se autodisciplinează învață să învețe, iar cadrul didactic poate să le influențeze dezvoltarea, să-i pregătească pentru viață.
Aceste activități au ca scop dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activități cât mai variate și bogate în conținut, cultivarea interesului pentru activități socio-culturale, oferirea de suport pentru reușita școlară în ansamblul ei. Astfel, vizitele la muzee, monumente și locuri istorice, case memoriale au oferit elevilor prilejul de a observa obiectele și fenomenele în starea lor naturală, operele de artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, național,ceea ce a ușurat procesul formării reprezentărilor despre acestea.
Consider că în orice şcoală cadrele didactice trebuie să promoveze activităţile extracurriculare, stimulând astfel inventivitatea şi creativitatea elevilor. În concluzie, activitățile extrașcolare au un caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente modalități de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciați și mai accesibili sufletelor acestora.
Bibliografie:
1. Deac E. A,, Marcu V., Ortan F., Managementul activităților extracurriculare. Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003.
2. Potolea, D., Neacșu, I., Iucu, R., Pânișoară, I.O. (coord.), Pregătire psihopedagogică. Manual pentru definitivat și gradul didactic II. Polirom, Iași, 2008.