Articolul abordează comunicarea didactică din perspectiva elementelor care o definesc și a formelor prin care cadrul didactic transmite mesajul educațional la clasă. Sunt prezentate componentele esențiale ale oricărui act de comunicare – emițătorul, mesajul, canalul, codul, codificarea, receptorul și decodificarea –, precum și distincția dintre comunicarea verbală, paraverbală și nonverbală, stabilită în funcție de codul utilizat. Lucrarea reliefează faptul că, deși comunicarea verbală rămâne purtătoarea principală a conținuturilor învățării, indicii paraverbali și nonverbali sunt decodificați rapid de elevi și pot pregăti receptarea mesajului, pot susține implicarea afectivă și pot stimula interesul pentru învățare. În partea a doua, sunt descrise trei metode de învățământ care urmăresc explicit dezvoltarea abilităților de comunicare ale elevilor: dezbaterea, jocul de rol și studiul de caz. Articolul se adresează cadrelor didactice interesate să își conștientizeze propriul comportament comunicativ și să integreze în activitatea la clasă situații de învățare care exersează comunicarea.
„Lupt împotriva neputinței pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conținut al ideii” – Iulia Hașdeu
Comunicarea este un proces care stă la baza oricărei interacțiuni sociale. Conceptul de comunicare are numeroase accepțiuni, mai mult sau mai puțin restrictive, care nu se exclud, ci sunt complementare. Acest fapt, deși face dificilă formularea unei definiții univoce, permite, totuși, desprinderea câtorva note comune, care pot fi considerate ca elemente definitorii, esențiale, indispensabile, oricărei comunicări:
- Emițătorul, adică acea entitate care elaborează și transmite (intenționat sau neintenționat) un mesaj;
- Mesajul, adică acel conținut pe care îl transmite emițătorul; poate consta într-o informație, o idee, un sentiment, o atitudine;
- Canalul, menit să facă legatura între emițător și receptor; prin el se transmite mesajul; poate fi auditiv, vizual etc.;
- Codul, un ansamblu de semne care au diferite semnificatii; comunicarea este posibilă numai atunci când aceste comunicații sunt comune partenerilor de comunicare și au o natură compatibilă cu aceea a canalului prin care sunt transmise; în general, limba funcționează ca un cod valabil pentru toți vorbitorii ei;
- Codificarea,operația prin care emițătorul transpune mesajul într-un cod accesibil receptorului;
- Receptorul, entitatea careia îi este adresat în mod deliberat un mesaj sau căreia îi parvine un mesaj emis involuntar;
- Decodificarea, operația prin care receptorul, după ce a primit de la emițător mesajul transpus în semne,îincearca să le identifice cu cele existente în structurile sale semnificante, apoi să le atribuie semnificațiile existente în structurile sale conceptuale.
Privită ca proces, comunicarea este transmisia și schimbul de informații (mesaje) între persoane. Sub aspect formal, comunicarea este deci un transfer (de informatii cuantificabile) conform unei scheme analogice privind drumul mesajului de la un individ / grup, la alt individ / grup.
Dupa codul utilizat, există:
a) Comunicarea verbală – în cazul căreia informația este codificată prin folosirea cuvântului. De aceea, unii autori consideră că ea cuprinde atât comunicarea orală, cât și pe cea scrisă (transmisă prin canalul vizual). Comunicarea verbală este dominantă în comportamentul comunicativ al cadrului didactic, deoarece, prin ea sunt transmise conținuturile explicite ale învățării. Ea este purtatoarea predilectă a funcției informative a educației.
b) Comunicarea paraverbală – este transmisă numai prin canalul auditiv, ea fiind codificată prin unele elemente care însoțesc vorbirea, cum ar fi: intensitatea pronunției, tonul și inflexiunile vocii, ritmul vorbirii și pauzele dintre cuvinte, accentul pus pe anumite cuvinte, momentele de suspendare a vorbirii.
Comunicarea paraverbală este simultană cu cea verbală. Cercetările au evidențiat că indicii paraverbali sunt decodificați de elevi mai repede decât informația verbală, ceea ce înseamnă că pot pregati terenul pentru receptarea mesajului verbal și îl pot însoți în permanență. Astfel, dacă un cadru didactic, utilizând acești indici, le sugerează implicarea sa afectivă, el poate spera la o manifestare similară din partea elevilor, ceea ce ar stimula interesul pentru mesajul transmis, ar favoriza reținerea lui pentru un interval mai lung de timp și ar determina transpunerea în conduita cotidiană a valorilor promovate de acesta. Aceste considerații sunt valabile îndeosebi în cadrul disciplinelor care își propun realizarea educației moral civice și estetice.
c) Comunicarea nonverbală – este transmisă prin canalul vizual și poate fi codificată cu ajutorul unor elemente de mimică – gesturi, alte aspecte legate de corporalitate (postura corpului, mișcările, distanța dintre interlocutori) – privirea, aspectul exterior etc. Acest tip de comunicare poate exprima o serie de semnificații la care elevii sunt sensibili și pe care le decodifică rapid, fapt pentru care este de dorit ca ea sa fie expresivă, fără, însă, a se aluneca într-un exces mimic si gesticulație artificială. Comunicarea nonverbală poate însoți comunicarea verbală și pe aceea paraverbală, dar le poate și succeda / preceda (in acest ultim caz fiind vorba de încercarea cadrului didactic de a creea un fond afectiv pozitiv pentru o mai buna receptare a mesajului verbal pe care urmeaza să-l transmită.
Există metode de învățământ care își propun în mod explicit dezvoltarea abilităților de comunicare:
1. Dezbaterea – o activitate care trebuie să angajeze toți elevii. Pentru aceasta, tema trebuie selectată atent, în așa fel încât:
– să se refere la o situație accesibilă elevului;
– să aibă legatura cu experiența lui de viață;
– să solicite implicarea afectivă a elevilor.
2. Jocul de rol constă în simularea, în cadrul grupului de elevi a unor activități / situații / relații sociale.
3. Studiul de caz – analizarea și dezbaterea, în cadrul clasei, a unei situații reale, cu grad de complexitate suficient de ridicat, care să solicite luarea unei decizii de intervenție, metodă cu potențial formativ.
Formarea abilităților de comunicare se impune ca imperativ și este reclamată de așa zisa „comandă socială”. Acestea își vor proba însemnatatea pe parcursul social al educabilului, pentru a deveni cetățeanul liber al unei comunităti democratice, responsabil și conștient.
Concluzii
Eficiența predării depinde nu doar de ceea ce transmite cadrul didactic, ci și de felul în care o face. Un mesaj poate fi receptat corect numai atunci când codul este comun partenerilor de comunicare, iar cuvântul, tonul vocii, ritmul vorbirii, privirea, gestul și postura transmit aceeași intenție. Conștientizarea celor trei registre ale comunicării permite profesorului să folosească expresivitatea paraverbală și nonverbală ca sprijin pentru mesajul verbal, fără a aluneca în artificial, și să creeze la clasă un fond afectiv favorabil receptării și reținerii conținuturilor, mai ales la disciplinele care vizează educația moral-civică și estetică.
Dincolo de comportamentul comunicativ al cadrului didactic, dezbaterea, jocul de rol și studiul de caz transformă elevul din receptor în participant activ la actul comunicării: îl pun în situația de a formula idei, de a argumenta, de a asuma roluri sociale și de a lua decizii pornind de la situații apropiate de experiența sa de viață. Formarea abilităților de comunicare devine astfel o finalitate a educației școlare, cu efecte care depășesc lecția și se regăsesc în parcursul social al elevului, pe drumul spre a deveni un cetățean liber, responsabil și conștient al unei comunități democratice.
Bibliografie
Didactica modernă,colecția ”Didactica”, Ed.Dacia,Cluj-Napoca,2001
Dinu Mihai – Comunicarea, Ed. St. si Ped. , Bucuresti, 1997
Șoitu Laurențiu – Comunicare si educatie, Iasi 1996