Arta – literatura, două cuvinte simple dacă sunt privite separat. Împreună însă formează un tot, un întreg completându-se. Educaţia muzicală şi artele plastice exprimă de multe ori starea afectivă, sufleteasca a omului, iar literatura completează această stare prin sensibilitatea cuvintelor. Între arte şi literatură exista o legătură ce nu are practic nevoie de demonstraţie.
Cuvintele au culoare, cuvintele pictează. Culorile vorbesc, construiesc un univers sensibil, o gamă de senzații vizuale egală cu un alfabet care creează un limbaj. S-ar parea că picto- poezia ca disciplină artistică, ar avea o rațiune, îngemănând valorile înrudite a două forme de exprimare artistică. În pictură însă, dacă artistul înlocuieşte culoarea albastră a cerului, cu roşu, verdele lanului cu galbenul, verzuiul apei cu violetul etc, schimbările acestea sunt evidente numai pentru el. Pentru spectator ele nu apar ca schimbări, ci ca o viziune personală a artistului. În artele plastice se foloseşte metafora cu sens larg de „prezentare a ceva prin altceva”. În cadrul ei întâlnim totuşi unele diferenţieri purtând denumiri ca : personificare, simbol, alegorie etc.
Pentru materializarea unei idei abstracte se recurge la personificare. „Primăvara” cu frumuseţea şi gingăşia ei, „Toamna” cu belşugul ei sunt personificate prin câte o femeie încărcată cu flori sau purtând roade ale pământului.
Într-o scenă de luptă pe baricadele Parisului din 1830, pictorul E. Delacroix a introdus, central, în tabloul său un chip de femeie care trage după sine mulţimea răsculată. Ea reprezintă libertatea. Într-o mână ţine arma, iar în alta drapelul.
E.Delacoix- Libertatea călăuzind poporul
Femeia din tablou personifică libertatea sau simbolizează libertatea. Acelaşi lucru se poate spune despre statuile lui Michelangelo de pe mormântul familiei Medici de la San Lorenzo din Florenţa. Ele personifică, simbolizează ,,Aurora”, „Amurgul”, „Ziua” şi „Noaptea”, ba se spune chiar că sunt o prezentare alegorică a scurgerii timpului. Dacă uneori personificarea poate fi considerată drept simbolizare, asta nu înseamnă identificare şi eliminare.
În tabloul alegoric „Deşteptarea României” de Gheorghe Tattarescu (1820-1894), România e simbolizată printr-o femeie. Ea este trezită din somn de un înger, mesager simbolic al destinului, care îi ridică de pe ochi vălul (alt simbol) care, ţinînd-o în întuneric, a împiedicat-o să vadă viitorul.
Gheorghe Tattarescu- Deşteptarea României
Frumuseţile peisajului românesc şi chipul oamenilor de la ţară se regăsesc atât in opere literare, cât şi în picturi. Peisajele din pânzele lui Nicolae Grigorescu sunt feerice, vaporoase, pline de poezie şi îndemn la visare. Femeile sunt frumoase, suave, zvelte. Ciobanii, stăpâni peste plaiuri, sunt mândri şi maiestuoşi.
Carele, ce se întorc de la muncă şi de la târg, înaintează alene trase de boi blajini. Oamenii au o demnitate sărbătorească ce ascunde suferinţele pe care le au. Grigorescu a trecut peste ele. N-a văzut decât partea frumoasă, pitorească spre care îl conduce firea sa optimistă/ce punea „ecran roz” de filtrare aspectelor sumbre
ale vieţii.
Nicolae Grigorescu- Car cu boi
Când însă a fost nevoie, şi asta s-a întâmplat cu ocazia războiului de independenţă, Grigorescu a arătat ce forţă şi câtă vitejie stăteau ascunse în omul înfăţişat de el liniştit, fericit şi paşnic.
Sufletul românesc s-a recunoscut în arta sa, artă pe care a îmbrăţişat-o cu entuziasm frenetic. Succesul ei a determinat până şi pe pictorii academişti să abordeze, cu mai multă frecvenţă subiectele lansate de Grigorescu.
Ştefan Luchian (1868—1916) a lărgit tematica grigoresciană introducând mahalalele bucureştene, florărese, spălătorese, oameni necăjiţi. Pe ţăran l-a văzut copleşit de griji şi nevoi, gata să scape de ele prin izbucniri intempestive.
În tabloul „La împărţitul porumbului”, grupul compact de bărbaţi, femei şi copii se îndreaptă salvator către locul de împărţeală al roadelor, prevestind parcă, cu doi ani înainte, răscoala din 1907 a poporului obijduit. Ca tehnică, în locul unei transfigurări vaporoase şi poetice a naturii, el practică o pictură precizată ca volum, viguroasă ca pastă, de intensă putere cromatică, a cărei frumuseţe cu rezonanţă populară stă legată de real, de natural.
Ştefan Luchian- La împărţitul porumbului
O modalitate de a verifica dacă elevii şi- au însuşit anumite opere literare este să le cerem sa ilustreze prin desen conţinutul unei strofe sau al unei opere literare. În cadrul activitătilor din grădiniţă se foloseşte ca şi metodă uzuală povestirea după imagini, ajutând astfel copiii să reconstituie acţiunea unei poveşti pe baza imaginiilor prezentate.
În desen, copiii de 6-7 ani caută să redea şi trăsăturile specifice ale personajelor pe care le reprezintă, stările lor afective. Astfel, vulpea din poveste apare cu un bot lung, ascuţit, cu o coadă puternică, stufoasă. Ursul este masiv, butucănos, ceea ce lasă să se întrevadă mişcările lui greoaie. Aceste posibilităţi creatoare, ca şi cele de redare plastică, continuă să se dezvolte şi mai mult la grupa mare.
În cadrul activităţilor cu temă aleasă (să reprezinte imagini dintr-o poveste învăţată), preşcolarii mari nu se mai mulţumesc cu simpla reproducere a unor imagini sau teme pe care ei le-au mai redat, ci, slujindu-se de aceste imagini sau conţinuturi literare, ei compun din proprie iniţiativă teme tot mai noi.
Micile compoziţii realizate de ei au mai multă unitate, elementele temei se leagă strâns între ele şi se explică . Personajele sunt surprinse (cel puţin ca intenţie) în postura cerută de scena respectivă.
Pentru ca activităţile de educaţie plastică să fie mai atractive, iar conţinuturile învăţării să fie asimilate de elevi într-un mod mai plăcut, am folosit un set de poezii. Tinând seama de ataşamentul elevilor pentru o forma simplă şi ritmată, poeziile scrise redau atât elementele de limbaj plastic, cât şi instrumentele de lucru utilizate de către elevi în activităţile plastice, tehnici de lucru, tipuri de culori si nonculori, amestecuri ale acestora. Astfel, memorând cu uşurinţă versurile poeziilor, elevii îşi însuşesc conţinuturile propuse.
În timpul orelor de educaţie plastică, elevii pot recita sau cânta poeziile preferate, pe melodii vesele, având mai mult spor pentru pictură, iar ora devenind mai atractivă. Pentru o aplicativitate optimă, am structurat aceste poezii pe baza obiectivelor cadru ale educatiei plastice, abordând de această dată primul obiectiv de acest fel din programa şcolară pentru învăţământul primar, şi anume: cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru si a unor tehnici specifice artelor plastice.
Bibliografie:
Adina Nanu- Vezi? Comunicare prin imagine, 2002
Ciolan Lucian- Învăţarea integrată, Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Iaşi, Editura Polirom, pag. 125-130, 2008
Ionescu Miron şi Radu Ioan- Didactica modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, pag.113-114, 153-157, 2001
Lessing GE 1766 – Laocoon: Eseu cu privire la limitele de pictură şi de poezie, Biblioteca de Arte Liberale, 1962
Ligia Toma, Zoicas- Sensuri şi modalităţi de valorificare a audiţiei muzicale în educaţia prin artă şi literatură. Studii, Coordonator ştiiţific-Dumitru Salade şi Rodica Ciurea, E.D.P., Bucuresti, p. 109,1973
Literatură și pictură- File din istoria criticii de artă din România, Editura Albatros, București, 1983
Lucian Ciolan, Învăţarea integrată – fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom 2008
Maria Cristea- Educația plastică și didactica educației plastice în învățământul primar și preșcolar, Proiect pentru Învățământul Rural, MEC, 2007
Maria Ilioaia- Metodica predării desenului la clasele I-IV. Organizarea şi desfăşurarea activităţilor artistico-plastice, Editura Didactică şi Pedagogică,1981
Paloma Petrescu, Viorica Pop- Transdisciplinaritatea – o nouă abordare a situaţiilor de învăţare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2007
Rotaru Maria, Dumbravă Maria- Educația plastică în învățământul primar
Silvia Drăghicescu, Florenţa Drăghicescu- Educaţia plastică, Ghid metodic clasele I-IV, Editura Aramis, 2007
Thomas Munro- Artele şi relaţiile dintre ele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981
V.Nemoianu- O teorie a secundarului. Literatura, progres şi reacţiune, Bucureşti, Editura Univers, 1997
Văideanu George- Interdisciplinarite, U.N.E.S.C.O., 1975.