Sistemul şcolar în toata complexitatea lui a fost comparat cu un vast şantier montan. Raţiunile acestei comparaţii a şcolii cu piscurile semeţe ale unui munte, survin din acelaşi motiv: motivaţia care incită la escaladare, a muntelui pentru unii, a cunoaşterii pentru ceilalţi. Urcuşul nu este o treabă la îndemâna oricui. Dificutatea traseelor impune o pregătire specială atât din partea celor care care vor să-şi încerce puterile cu înălţimile, dar şi a ghizilor specializaţi. Este de dorit ca, pe aceste trasee , cei care vor să ia cu asalt înălţimile să întâlnească nişte ghizi competenţi. În spatiul şcolar ei se numesc pur şi simplu Dascăli şi de cele mai multe ori, rămân mari anonimi si extrem de modeşti.
Fiecare dintre aceşti dascăli are misiunea de a-i orienta pe elevii săi pe o porţiune a parcursului montan.
Complexitatea drumului presupune ca cel care ia cu asalt înălţimile să dispună de o energie psihonervoasă, care să îi permită depăşirea tuturor obstacolelor. În acest sens factorul motivaţional constituie punctual arhimedic al reuşitei acestui efort.
Creşterea calităţii actului educativ se întemeiază pe un fundament de ordin afectiv al motivaţiei: “nimic nu este mai motivant pentru o fiinţă umană decât de a-i vorbi despre ea şi de a se simţi ascultată şi înţeleasă în ceea ce gândeşte să exprime în modul cel mai personal cu putinţă”. Drumul poate fi şi comun, dar efortul nu este decât individual.
Metafora muntelui ne duce cu gândul la drumul pe care trebuie sa-l parcurgă învăţăcelul, drum ce este uşurat de un dascăl priceput care alege cele mai eficiente mijloace şi metode de învăţămant. Cert este că nu putem impune tuturor elevilor acelaşi traseu şi acelaşi ritm de urcare. Misiunea dascălilor este de a oferi trasee diferenţiate şi personalizate, pe măsura capacităţilor şi particularităţilor celor care vor să ia cu asalt piscurile cunoaşterii şi ale vieţii.
Altfel spus , este foarte importantă calitatea curricumului (ca parcurs şcolar) oferit celor dornici de escaladări. Dascălii trebuie să realizeze o abordare contextuală a învăţării care trebuie să ţină cont de particularităţile celor ce învaţă dar şi a celor care coordonează actul educaţional.
Prin harul şi menirea lor dascălii trebuie să se străduiască să insufle învăţăceilor farmecul şi frumuseţea „descoperirii muntelui“. Pentru aceasta ei trebuie să folosească cele mai stimulante şi activizante căi. Orice mijloace şi metode didactice utilizate pun în balanţă avantaje şi dezavantaje însă cel mai adesea trebuie urmărită finalitatea actului pedagogic şi posibilitatea de motivarea a elevilor.
Fără a lua în considerare ansamblul de stimuli interni şi externi, a energiilor şi mobilurilor care generează şi direcţionează actul învăţării, nu se poate elucida complet mecanismul activizării elevilor şi nici efectele benefice ale acesteia. Toate metodele de predare-învăţare care se utilizează în lecţiile de azi au o confirmare psihologică. Literatura de specialitate oferă- în baza unor cercetări psiho-genetice întreprinse de remarcabili psihologi- explicaţii ferme ale faptului că „învăţărea activă este cea care duce la dezvoltarea psihică autentica (învăţarea eficientă) a elevului.” (Kulcsar Tiberiu- „Factorii psihologici ai reuşitei şcolare”, E.D.P., Bucureşti, 1978).
Iniţierea, formarea şi în final consolidarea operaţiilor mintale la copil au punct de plecare acţiunea externă cu obiectele concrete. Planul acţiunii materiale (manipularea obiectelor, clasificarea, compararea, ordonarea, etc.) se execută iniţial sub forma unor acţiuni, mişcări externe. Apoi, această acţiune externă cumulată cu influenţa exercitată de limbajul exterior (conversaţia, dialogul cu învăţătorul) se interiorizează, transpunându-se în final, pe plan mintal – prin intermediul limbajului interiorizat – în act de gândire, în operaţie mintală. Cea care foloseşte elevului spre a fi aplicată în exerciţii şi probleme complexe nu e manevrarea beţişoarelor însoţită de prcepţiile şi senzaţiile corespunzătoare, ci operaţia structurată pe baza ei şi întipărită în minte ca o schemă logică.
Pentru a atrage, deci, elevul în actul autoformării, învăţătorului îi revine, alături de ceilalţi factori educaţionali, misiunea principală de a potenţa acele motive şi mobiluri ale învăţării care susţin energetic interesul continuu al elevului pentru învăţare. Trebuie creată deci acea motivaţie intrinsecă care să confere confortul psihic, şi deopotrivă angajamentul permanent în muncă, nu datorită unor recompense sau pedepse, ci datorită mulţumirii, satisfacţiei pe care o generează, clipă de clipă, achiziţia a ceva „nou” care se adaugă peste alt „nou”, menţinând tonusul fizic şi psihic de la sine, dinlăuntrul firii. Nerealizarea acestui gen de motivaţie se soldează în cele din urmă cu insuccesul şcolar. In privinţa matematicii, calea de a menţine permanent treaz interesul elevilor pentru tainele sale, trebuie găsită în strategia organizării unor lecţii care să fie:
-bine structurate din punct de vedere al conţinutului şi clar orientate înspre atingerea obiectivelor; -întemeiate pe atractivitate, inventivitate şi originalitate, evitându-se elementele stresante, neplăcute; -eficiente sub raportul calităţii achiziţiilor (acestea vor fi durabile când elevii le-au conştientizat chiar în clasă,
Atributele esenţiale ale unei lecţii de matematică ce doreşte să dinamizeze motivele existente şi să creeze altele sunt, prin urmare: atractivitatea (situaţia inedită, originală) şi eficienţa (valoarea şi funcţionalitatea cunoştinţelor dobândite în timpul ei).
Bibliografie:
1. Kulcsar Tiberiu- „Factorii psihologici ai reuşitei şcolare”, E.D.P., Bucureşti, 1978
2. Golu, I.; Golu, P” Psihologia învăţării şi dezvoltării”, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2003.