La începutul lunii mai am avut ocazia să particip, la Helsinki, la cursul „Happy and Successful Learner – Tools and Theory from Finland”, finanțat prin programul Erasmus+. Pentru al nouălea an consecutiv, Finlanda a fost desemnată cea mai fericită țară din lume, conform World Happiness Report, raportul anual realizat sub egida Organizației Națiunilor Unite. Am pornit spre Finlanda hotărâtă să descopăr care este secretul acestei stări de bine. Am rămas profund impresionată de ceea ce am văzut și am trăit acolo și m-am întors acasă convinsă că unul dintre pilonii fericirii finlandezilor este sistemul lor de educație.
Pentru prima dată în cariera mea am văzut ce înseamnă cu adevărat un învățământ centrat pe copil. Nu doar la nivelul unei clase sau al unui profesor care încearcă, în limitele posibilităților, să individualizeze procesul de învățare, ci ca principiu care stă la baza întregului sistem educațional.
În Finlanda, fiecare copil, indiferent de mediul din care provine, de etnie, de potențialul intelectual sau de eventualele nevoi speciale, este tratat cu același respect, responsabilitate și interes. La baza întregului sistem stă principiul echității, nu al egalității. Dacă egalitatea înseamnă să oferi tuturor aceleași condiții, echitatea înseamnă să oferi fiecăruia ceea ce are nevoie pentru a progresa și pentru a-și valorifica potențialul.
Finlandezii au reușit să pună acest principiu în practică deoarece au făcut din educație o prioritate națională. După cel de-al Doilea Război Mondial, Finlanda era o țară săracă, cu puține resurse. Atunci au făcut o alegere strategică: au înțeles că cea mai sigură cale spre dezvoltare era investiția în educație și în formarea unor generații bine pregătite, capabile să contribuie la dezvoltarea țării. Au investit masiv în politici educaționale, în infrastructura școlară, în curriculum și, mai ales, în pregătirea profesorilor.
Facilitatorii cursului ne-au spus că, în Finlanda, este foarte dificil să devii profesor. Pentru profesorii din învățământul de bază, formarea este foarte exigentă, iar pentru profesorii de clasă și profesorii de discipline este necesară, de regulă, o diplomă de master. Statul este extrem de exigent atunci când acordă dreptul de a profesa. În schimb, odată ce o persoană a obținut această calificare, competența ei nu mai este pusă la îndoială.
În consecință, profesorii și școlile se bucură de un grad foarte mare de autonomie. Există un curriculum național bine structurat, însă fiecare școală și fiecare profesor au libertatea de a-și organiza activitatea astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor elevilor și ale comunității.
Am întrebat care este salariul unui profesor în Finlanda, deoarece mi se părea firesc ca acesta să fie foarte atractiv, pentru a-i motiva pe tineri să parcurgă un traseu profesional atât de exigent. Răspunsul m-a surprins. Salariul este unul mediu, nicidecum foarte mare. Tinerii sunt atrași spre această profesie datorită prestigiului de care se bucură în societatea finlandeză, conștiinței că participă la formarea noilor generații și, bineînțeles, pasiunii pentru educație.
Incluziunea începe, de fapt, dincolo de porțile școlii, prin modul în care sunt gândite cartierele în Helsinki. Prin politica de mix social, în noile zone rezidențiale sunt combinate diferite tipuri de locuințe, tocmai pentru a preveni segregarea. Gândiți-vă ce impact are această organizare asupra incluziunii din școli. Fiecărui copil îi este alocat un loc la o școală din apropierea domiciliului, astfel încât în fiecare unitate de învățământ învață elevi proveniți din medii sociale diferite. În aceste condiții, părinții nu sunt preocupați să găsească „cea mai bună școală”, pentru că fiecare școală este gândită să ofere aceleași șanse de reușită tuturor copiilor. De mici, le sunt insuflate valorile pe care se sprijină societatea finlandeză: egalitatea și incluziunea, încrederea și onestitatea, respectul pentru educație, legătura cu natura, modestia și simplitatea. Acestea sunt valorile celei mai fericite țări din lume.
Însă incluziunea nu se rezumă la faptul că toți copiii învață împreună. Statul le asigură un învățământ cu adevărat gratuit: transportul la și de la școală, manualele, rechizitele, activitățile, proiectele, excursiile și tot ceea ce este necesar pentru ca un copil să poată merge la școală fără grija costurilor. În plus, masa de prânz este oferită gratuit tuturor elevilor și, mai mult decât atât, tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, care urmează o formă de pregătire profesională. Fiecare copil beneficiază astfel, în fiecare zi, de cel puțin o masă caldă, sănătoasă și hrănitoare.
Pentru ca fiecare copil să beneficieze de parcursul educațional de care are nevoie pentru a-și atinge potențialul, dezvoltarea sa este urmărită cu atenție încă de la vârste foarte mici. Eventualele dificultăți de învățare sau cerințe educaționale speciale (CES) sunt identificate cât mai devreme, pentru a se putea interveni prompt și pentru a preveni acumularea decalajelor și abandonul școlar. Cu cât măsurile de sprijin sunt luate mai devreme, cu atât șansele de recuperare sunt mai mari.
Un rol esențial în acest proces îl are co-teachingul (predarea în echipă). Alături de profesorul clasei lucrează profesorii resursă, care îi sprijină pe elevii cu dificultăți temporare de învățare, pentru ca acestea să nu se accentueze, precum și profesorii specializați în lucrul cu elevii cu cerințe educaționale speciale. În școlile pe care le-am vizitat, sprijinul era organizat foarte flexibil. În funcție de nevoile copilului, acesta putea beneficia de sprijin în clasa obișnuită, în grupuri mai mici sau, atunci când era necesar, în clase dedicate. Important este ca fiecare copil să primească, la momentul potrivit, forma de sprijin de care are nevoie.
Gradul ridicat de autonomie al școlilor le permite profesorilor să ia decizii în interesul direct al elevului și să adapteze sprijinul la nevoile acestuia.
Pe lângă echipa pedagogică, formată din profesorul clasei, profesorii resursă și profesorii pentru elevii cu CES, fiecare școală beneficiază de o echipă de sprijin social și emoțional. Din aceasta fac parte consilieri școlari, psihologi, asistenți sociali, cadre medicale și profesori coordonatori pentru incluziune și starea de bine. Echipa colaborează permanent cu profesorii, elevii și părinții, oferind sprijin ori de câte ori este nevoie. Este un sistem de sprijin stratificat, menit să asigure starea de bine a tuturor elevilor.
La fel de mult m-a impresionat cultura colaborării. În școlile finlandeze nu există competiție, nici între elevi, nici între profesori. Fiecare elev este în competiție doar cu el însuși. În învățământul de bază nu există examene naționale, evaluarea elevilor fiind realizată în principal de profesori, pe parcursul anilor de studiu. Activitățile se desfășoară frecvent în echipă, fiecare elev având ocazia să contribuie prin propriile abilități și calități.
În cazul profesorilor, colaborarea se întemeiază pe principiul că fiecare elev din școală este „al nostru”, al tuturor celor care lucrează în școală, nu „al meu” sau „al tău”. Dacă un copil întâmpină dificultăți, profesorii discută între ei și cer sprijinul colegilor pentru a găsi cea mai bună soluție. Nimeni nu se teme să vorbească deschis despre problemele cu care se confruntă sau să ceară ajutor. Binele copilului este întotdeauna mai important decât orgoliul profesional, autosuficiența sau teama de a recunoaște că, uneori, ai nevoie de sprijinul colegilor.
Autonomia școlilor se reflectă și în modul în care acestea își organizează activitatea. Școlile au o mare libertate în organizarea claselor, pe care le pot forma în funcție de nevoile elevilor, cu respectarea reglementărilor existente pentru anumite situații. Anul școlar este același în întreaga țară, însă programul zilnic poate fi diferit de la o școală la alta.
Mi s-a părut deosebit de interesant faptul că toate pauzele se petrec în aer liber. O învățătoare ne spunea că, indiferent de vreme, copiii ies afară în fiecare pauză. Doar când temperaturile coboară sub –20°C se analizează dacă cei mici pot rămâne în interior. Elevii mai mari își petrec pauzele afară chiar și în astfel de condiții. Curțile școlilor sunt amenajate cu numeroase spații de joacă și echipamente, realizate în principal din lemn, care îi încurajează pe copii să fie activi. Nu este doar o măsură benefică pentru sănătatea lor, ci și o modalitate prin care legătura cu natura devine o parte firească a educației de zi cu zi. Mișcarea, aerul curat și timpul petrecut în natură contribuie la o mai bună concentrare și la o implicare mai activă în timpul lecțiilor.
Abia spre finalul cursului am realizat că toate aspectele care mă impresionaseră în școlile finlandeze aveau un numitor comun. Echitatea, colaborarea, încrederea, respectul față de fiecare copil, autonomia profesorilor și preocuparea permanentă pentru starea de bine a elevilor nu sunt inițiative izolate, ci părți ale aceleiași viziuni asupra educației.
Începând cu reforma curriculară implementată din 2016, curriculumul finlandez acordă un rol important dezvoltării competențelor sociale și emoționale, integrate în procesul educațional și strâns legate de starea de bine a elevilor. Elevii învață să își înțeleagă și să își gestioneze emoțiile, să relaționeze cu respect, să coopereze, să ia decizii responsabile și să reflecteze asupra consecințelor propriilor acțiuni. Sunt încurajați să își atingă obiectivele fără a-i răni pe cei din jur și să contribuie, prin propriile calități, la binele grupului din care fac parte.
Performanța școlară și starea de bine nu sunt, așadar, privite separat, ci se susțin reciproc. Pedagogia pozitivă, una dintre abordările prezentate în cadrul cursului, nu se concentrează însă doar asupra dificultăților pe care elevul le întâmpină și care trebuie corectate, ci și asupra punctelor sale forte, a resurselor de care dispune și a sprijinului de care are nevoie pentru a le valorifica. Accentul nu cade doar pe ceea ce copilul nu poate face, ci și pe ceea ce știe și poate să facă bine.
Valorificarea punctelor forte crește motivația, stima de sine și reziliența, păstrează bucuria de a învăța și oferă repere importante pentru orientarea școlară și profesională. În felul acesta, fiecare elev este sprijinit să își descopere propriul drum.
Programul cursului a inclus și o vizită la o școală vocațională. Una dintre facilitatoarele cursului, profesoară cu masterat, ne-a mărturisit cu mândrie că fiul ei învață la acea școală pentru a deveni tâmplar. Spunea că este pasionat de tâmplărie și foarte priceput. Am avut din nou sentimentul că așa arată normalitatea. Familia i-a observat talentul și pasiunea și i-a dat libertatea să și le urmeze, fără nicio presiune. Nu au considerat că valoarea lui depinde de numărul diplomelor pe care le va obține. Mai bine un tâmplar priceput, pasionat și împlinit de meseria lui decât un profesionist care și-a ales drumul doar pentru a răspunde așteptărilor altora.
Dar, pentru ca un copil să-și poată descoperi aptitudinile și vocația, are nevoie de un sistem educațional care să-i ofere experiențe cât mai diverse. Am aflat că, încă din clasele primare, elevii finlandezi sunt încurajați să folosească unelte și materiale specifice tâmplăriei, gătitului și grădinăritului, pe lângă cele utilizate în mod obișnuit la discipline precum sculptura, pictura sau lucrul manual. Nu sunt supraprotejați, ci învățați să folosească unelte care pot fi periculoase dacă nu sunt utilizate cu precauție. Astfel de activități le dezvoltă autonomia, responsabilitatea și capacitatea de a-și asuma riscuri. Am observat același lucru și în afara școlii. Copiii din clasele primare folosesc independent mijloacele de transport în comun sau merg kilometri întregi cu bicicleta până la școală, chiar și prin nămeți. Nu s-ar putea pune problema ca un copil aflat la începutul școlii să nu știe să-și lege șireturile, să se încheie la haine sau să meargă singur la școală. De regulă, programul școlar nu coincide cu programul de lucru al părinților, astfel că cei mici sunt învățați, de timpuriu, să-și gestioneze programul și responsabilitățile.
Cum să nu devii un adult împlinit când, încă din copilărie, cei care ți-au fost alături au văzut ceea ce ai mai bun în tine, te-au încurajat să-ți urmezi vocația și te-au ajutat să devii un om responsabil și autonom? Desigur, nici sistemul finlandez nu este lipsit de eșecuri. Diferența este că acestea par să fie excepția, nu regula.
Merită să mă opresc puțin asupra vizitei la școala vocațională Omnia, deoarece acolo am văzut cum arată, în adevăratul sens al cuvântului, o școală profesională și ce poate însemna solidaritatea unei comunități. M-a impresionat profund și, în același timp, m-a întristat, prin comparație cu ceea ce se întâmplă la noi.
Omnia este una dintre cele mai mari și mai apreciate instituții de învățământ vocațional și formare profesională din Finlanda. Oferă o multitudine de specializări. Am văzut câteva dintre acestea: coafură, masaj, îngrijire medicală, zidărie, tâmplărie, mecanică auto, amenajarea și întreținerea grădinilor și spațiilor verzi, dar lista este mult mai lungă.
Atelierele arată exact ca niște spații profesionale reale, identice cu cele din firmele și atelierele din oraș. Sunt săli și hale dotate cu toate utilajele și materialele necesare practicării meseriei. Un aspect care mi s-a părut deosebit de bine gândit este faptul că, indiferent de domeniu, școala are contracte cu terți. În plus, oricine din exterior poate solicita, contra cost, serviciile oferite de Omnia. De exemplu, dacă dorești o tunsoare, un masaj sau chiar o cabană din lemn, poți apela la școală. Serviciile sunt prestate de elevi, sub atenta îndrumare a profesorilor.
Ne spuneau că au mereu de lucru, deoarece membrii comunității locale apelează constant la serviciile lor, atât din solidaritate și din dorința de a-i sprijini în procesul de formare, cât și pentru că prețurile sunt mai accesibile. Este, așadar, o relație reciproc avantajoasă.
În Finlanda, fiecare profesie este privită cu respect, iar pregătirea profesională este tratată cu mare responsabilitate. Formarea profesională reprezintă o opțiune importantă și respectată. În 2024, 40% dintre absolvenții clasei a IX-a și-au continuat studiile în învățământul profesional, în timp ce 53% au ales învățământul secundar general. Societatea se preocupă ca fiecare tânăr să-și descopere vocația și să-și aleagă profesia în concordanță cu aceasta. Cât stres îți poate economisi, ca cetățean, faptul că știi că, atunci când ai nevoie de un serviciu, indiferent despre ce este vorba, vei găsi imediat un profesionist bun și de încredere?
Sistemul de învățământ finlandez nu așteaptă ca toți copiii să urmeze aceeași cale, ci încearcă să-i ofere fiecăruia parcursul de care are nevoie. Îl sprijină atunci când întâmpină dificultăți, îi descoperă punctele forte, îi cultivă autonomia și responsabilitatea și îl ajută să-și găsească propriul drum.
Cred că aici se află și una dintre explicațiile pentru starea de bine pe care am simțit-o în Finlanda. Copiii crescuți cu respect și încredere, învățați să colaboreze, să fie autonomi, să aibă grijă de ei și de ceilalți, devin adulții care construiesc, la rândul lor, o societate bazată pe aceleași valori.
Experiența din Finlanda mi-a confirmat cât de mult contează educația pentru evoluția unei societăți. Sistemul finlandez nu este perfect și, cu siguranță, nu toate soluțiile lor pot fi preluate și aplicate în alte țări. Dar finlandezii au făcut din educație o prioritate cu multe decenii în urmă și au continuat să investească în ea. Iar rezultatele se văd astăzi nu doar în școli, ci în întreaga societate.