Cercetările actuale consideră copilul nu numai ca obiect, dar şi ca subiect al educaţiei, iar elevul ca agent principal al activităţii instructiv-educative, cunoaşterea personalităţii lui fiind necesară. Făcând o primă periodizare a vârstelor, Platon recomanda ca în educaţie să se ţină seama de particularităţile individuale ale copiilor.
Discutarea factorilor dezvoltării copilului este necesară pentru că oferă câteva sugestii de acţiune pedagogică şi didactică.
Aşa cum s-a mai spus, profesorul şi elevul formează o echipă în procesul de predare-învăţare. Pentru ca acest lucru să funcţioneze în cele mai bune condiţii, este necesar ca profesorul să cunoască particularităţile de vârstă ale elevilor săi, să se adapteze nivelului lor de înţelegere.
În orice domeniu de activitate este necesară cunoaşterea particularităţilor materialului de prelucrat, pentru a utiliza uneltele cele mai potrivite şi tehnologia adecvată. Această cerinţă se impune cu atât mai mult în domeniul educaţiei, unde se modelează ,,materialul” uman care are o multitudine diversă de variante comportamentale ce cu greu pot fi prevăzute, unele fiind chiar imprevizibile.
Se consideră că pubertatea, alături de adolescenţă, “oferă spaţiul unei luxuriante dezvoltări” afirmaţie justificată prin transformările importante sub toate aspectele pe care individul le traversează. Şchiopu şi Verza împart adolescenţa în trei stadii: preadolescenţa sau pubertatea (10-14/15 ani), adolescenţa propriu-zisă (14/15-18/20), adolescenţa prelungită (18/20-24/25). J.J. Rousseau caracterizează perioada pubertăţii şi adolescenţei ca „vârsta celei de-a doua naşteri”.
Principalele dominante care conferă specificitate acestei perioade sunt: dorinţa individului faţă de independenţă, interiorizarea activităţii mentale, individualizarea caracterizată prin desăvârşirea particularităţilor de sex şi impactul determinat de influenţele mediului.
Biofizic, cele mai multe dintre fete îşi încheie puseul de creştere la începutul acestei perioade. În cazul băieţilor, puseul continuă, el nu se încheie înainte de 14-15 ani. Corpul primeşte un alt aspect, se fixează schema corporală în liniile identităţii de sex, determinând o preocupare pentru propria înfăţişare, mai accentuată la fete. În ceea ce priveşte dezvoltarea fizică, se poate observa fenomenul diferenţelor între copiii de aceeaşi vârstă: unii prezintă o pubertate precoce, iar alţii una tardivă. Băieţii cu dezvoltare precoce atrag o atitudine favorabilă din partea adulţilor, ceea ce le întăreşte încrederea în sine. Băieţii cu o pubertate tardivă sunt preocupaţi să câştige atenţia adulţilor, sunt energici şi exuberanţi.
Fetele cu pubertate precoce sunt fie impopulare, fie tind să ocupe poziţie de lider. Cele cu pubertate întârziată sunt percepute ca fiind de încredere, populare, demne de a fi alese drept lideri. Într-o clasă pot exista diferenţe foarte mari între o fată cu pubertate precoce şi un băiat cu dezvoltare tardivă, diferenţă ,,ca de la mamă la fiu” . De aceea sunt necesare delicateţe şi tact din partea profesorului. Tot acestei perioade îi este caracteristică interesul preadolescenţilor pentru propria înfăţişare.
Nivelul de dezvoltare intelectuală este strâns legat de conceptul de moralitate. Din acest punct de vedere, caracteristic acestei vârste este nivelul postconvenţional – al autonomiei morale. Individul îşi elaborează un cod moral personal, în locul acceptării codurilor stabilite de alţii, tentativă de câştigare a independenţei. Acceptarea normelor morale apare ca o formă de identificare cu un grup de referinţă, prin împărtăşirea aceloraşi drepturi şi obligaţii, dar creşte coeficientul nonconformării tânărului în raport cu cerinţele adulţilor.
Paradoxal, conaformismul la normele grupului atinge apogeul (de la îmbrăcăminte până la jargonul verbal sau gestual). În această perioadă, binele este judecat în relaţia cu opinia majorităţii, legile şi regulile nu sunt intangibile, ele pot fi schimbate pe considerente raţionale. Elevii sunt preocupaţi de ceea ce gândesc ceilalţi despre ei. Prieteniile, dar şi supărările şi certurile sunt mai intense şi cu urmări mai profunde. Este perioada formării conceptului de imagine de sine.
În plan afectiv, tânărul înregistrează o sensibilitate şi excitabilitate emoţională crescută, încetând să-şi manifeste zgomotos trăirile. Sentimentul de apartenenţă, echilibru şi coeziune cu grupul fiind pentru el securizant şi liniştitor, deci în această perioadă “specifice sunt trebuinţele de securitate, precum şi cele de dragoste şi afiliere la grup” .
La nivel psihosocial, apar primele gânduri privind identitatea. Apare preocuparea faţă de prezentarea de sine. La nivel cognitiv, perioada aceasta se caracterizează printr-o creştere a abilităţii de analiză mentală, de testare deductivă a ipotezelor. Creşterea şi pubertatea influenţează mai multe aspecte comportamentale. Colegii devin preferaţi atunci când e vorba de socializare sau de a se lăsa influenţaţi comportamental.
În plan senzorial, se poate constata o intensificare a activităţii de cunoaştere prin intermediul senzaţiilor, de asemenea se poate observa o creştere a sensibilităţii, evidenţiată prin scăderea pragurilor senzoriale.
Personalitatea este caracterizată prin stabilitate şi definitivarea structurilor de personalitate. Cristalizarea conştiinţei de sine, identitatea vocaţională, debutul independenţei sunt aspecte dominante, specifice acestei vârste. Conştiinţa de sine înregistrează o creştere calitativă esenţială, implicând identificarea eului corporal, eului spiritual şi al eului social.
Din punct de vedere al dezvoltării personalităţii, caracteristic acestei perioade este stadiul dominat de conflictul dintre identitatea eului şi confuzia rolului. Noile roluri sociale, apartenenţa la grupurile sociale determină dezvoltarea unui simţ integrator al propriei identităţi. În caz contrar, preadolescentul este copleşit de multitudinea de roluri pe care le are. Trăirea identităţii eului determină creşterea şi întărirea încrederii în sine, autonomia şi iniţiativa, în caz contrar, riscă să preia identităţile pretinse de mediu.
Bibliografie:
Anca Munteanu, Psihologia copilului şi a adolescentului, Timişoara, editura Augusta1998,
Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor (ciclurile vieţii), Bucureşti, editura Didactică şi pedagogică, 1997
Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob (coord.), Psihologie şcolară, Iaşi, editura Polirom, 1999.