T. Slama-Cazacu, cercetătoare în domeniul psiho-lingvisticii, dezvoltă teza potrivit căreia comunicarea „este un mijloc, sau, poate, un factor esențial pentru educație”. Procesul de învățământ este un proces de comunicare, între profesor şi elevi derulându-se un schimb permanent de mesaje ce are ca finalitate, în condiții optime, atingerea obiectivelor pedagogice propuse. Întreaga activitate din clasă are formele specifice procesului de comunicare, educatorul fiind în permanență comunicator, astfel că devine comunicare oricare comportament de tip verbal ori nonverbal al acestuia.
Făcând referire la explicarea noțiunii de „comunicare”, nu este atât de simplu precum ar părea. Fiecare cercetător preocupat de acest domeniu se referă, în definiţia proprie la anumite aspecte în ceea ce privește comunicarea. De exemplu, Mihai Dinu, în lucrarea sa „Comunicarea” (1997), rezervă un întreg capitol problematicii dificultății definirii conceptului de comunicare. Denis McQuail vorbește despre felul în care se înţelege în mod curent comunicarea, ca fiind o acţiune care implică însă şi alte elemente şi precondiţii ca „intenţia de a transmite informaţii şi idei, motivaţia receptorului şi existenţa unor persoane, idei, obiecte, și evenimente care desemnează subiectul mesajului dat.”
Consider importantă definiţia comunicării, conform căreia „transferul de informaţii poate deveni un proces de comunicare, cu condiția ca emitentul să intenţioneze să provoace un anume efect receptorului… Comunicarea devine în acest fel un proces prin care se transmite o informaţie prin intermediul folosirii unui canal, având ca scop producerea anumitor efecte asupra receptorului.”
Comunicarea educațională este procesul ce contribuie la realizarea actului educațional, indiferent de conținuturile predate, formele acestuia, niveluri sau parteneri. În comparație cu aceasta, comunicarea didactică este prezentată ca formă proprie, dar în același timp obligatorie în ceea ce privește expunerea unor conținuturi precise, asociate actului învățării sistematice, asistate. Privită sub aspectul educației formale, este știut că baza procesului de predare este reprezentată de comunicarea didactică, ca atare acestea pot fi considerate drept formele specializate ale comunicării umane.
Scopurile comunicării sunt multiple, însă atunci când vorbim de comunicare educaţională este știut că scopul principal este de a ne face înţeleşi, de a provoca la elev schimbarea de comportamente și atitudini. Pentru ca procesul de predare – învăţare să fie eficient, trebuie în primul rând să ne asigurăm că mesajul transmis a fost înţeles. În acest sens, trebuie să avem în vedere caracteristicile receptorilor – elevi, pentru a putea selecta, organiza şi personaliza, în funcţie de aceşti receptori, conţinuturile mesajului transmis. Profesorul trebuie să acţioneze ca un „filtru” asupra conţinuturilor, adaptându-le unei logici pedagogice adecvate şi urmărind nu simpla enunţare a unui adevăr, ci facilitarea înţelegerii lui.
Comunicarea educaţională este o comunicare de tip interpersonal, având la bază un permanent schimb de mesaje. Această reciprocitate este esenţială în comunicarea educaţională deoarece profesorul trebuie să fie sigur că mesajul transmis a fost receptat şi înţeles de către elevi, punând foarte mult accentul pe schimbul de informaţii. De asemenea, este benefic accentul pus pe dimensiunea relaţională a comunicării, profesorul încurajând continuu schimbul de mesaje atât pe verticală (profesor-elev, elev-profesor) cât şi pe orizontală (elev-elev).
Un loc important în cadrul activității de predare-învățare îl are comunicarea educațională, întrucât rolul profesorului este, în primul rând acela de a transmite cunoștințele, într-un limbaj potrivit elevilor cărora li se adresează și, nu în ultimul rând de a deține toate cunoștințele de specialitate . Competența de comunicare a cadrului didactic presupune împletirea armonioasă a competenţei lingvistice cu cea psiho-socială, în cadrul activității didactice. Profesorul este un actor, ce interpretează, în permanență un rol, care asigură reușita procesului didactic. Felul în care sunt prezentate informațiile, implicarea, siguranța și pasiunea profesorului sunt elementele ce alcătuiesc comunicarea didactică, fără de care procesul instructiv-educativ nu poate avea succes.
Dintre elementele comunicării didactice, putem enumera:
- formularea unui mesaj didactic de către profesor;
- canalul de transmitere a mesajului;
- modul de receptare de către elevi a mesajului;
- prelucrarea mesajului cu scopul luării unor decizii.
În pedagogia modernă, relația dintre cel ce educă și educat este este o relație complexă ce implică în permanență un dialog între cei doi factori implicați în procesul de învățare. S-a observat că elevii învață și se formează așa cum sunt călăuziți de către dascăl, astfel o relație pedagogică axată pe o comunicare autentică ajută educatorul să sesiseze momentul oportun și să creeze experiențe favorabile învățării, în acord cu personalitatea fiecărui elev în parte. Astfel au fost prezentate două puncte de vedere opuse în ceea ce privește relaţia ce se stabilește între educator și educat, unul, bazat pe comunicare unilaterală, specific pedagogiei tradiţionale, punând accentul pe influenţele exterioare exercitate asupra elevului, fără a se lua în considerare clasa și altul, ce consideră elevul drept subiect exclusiv al educaţiei. Cele două puncte de vedere diferite au caracter unilateral şi totodată resping posibilitatea de realizare a unei comunicări, respectiv a unui dialog real între educator și educat.
Consider însă că este necesară o abordare interpersonală, dialogată a interacţiunii pedagogice, putând asigura astfel nu numai dimensiunea informaţională prin transmiterea cunoştinţelor, cât şi acea dimensiunea umană prin evoluţia comună a educatorului şi a elevilor săi. În pedagogia modernă, autoritatea este înţeleasă ca fiind un factor care facilitează accesul la cultură, stimulează spiritul de iniţiativă şi participarea activă şi creatoare a elevilor în procesul educaţional.
În prezent, predomină învățarea centrată pe motivații și capacități, pe experiențe, pe nevoile și interesele de perspevctivă, pe participare activă a elevilor și nu în ultimul rând pe creativitate. În cele mai importante momente, relaţia de comunicare ar fi bine să fie interlocuţiunea a două minţi, în consecință prin stimularea permanenta a interesului elevilor și menținerea acestuia în timpul lecţiilor se îndeplinește o condiție necesară învățării.
Oferind iubire, la rândul lui educatorul va primi iubire și prin respectul față de elevi – prin interesul manifestat față de elevi și prin dorința de a și-i apropia permanent, el se va bucura în aceeași măsură de succes.
Bibliografie
1. Creţu D., Nicu A., „Pedagogie şi elemente de psihologie”, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004
2. Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., „Ştiinţa comunicării”, Humanitas, București, 1998.
3. McQuail, D. „Comunicarea”, Institutul European, Iaşi, 1999
4. Slama-Cazacu, T., „Cercetări asupra comunicării”, Ed. Academiei, București, 1973