Fiica deținutului politic Gheorghe Coman, preotul obștei timișorene (după cum aflăm din documentarul antologic prezentat de TVR în luna martie 2017), Ana Blandiana nu poate avea decât o percepție acută, heraclită, aproape dureros de conștientă asupra timpului: clipele tăiate din veșnicie sunt predestinate devenirii luptătoare, pe fondul coexistenței contrariilor, a unui soi de „coincidentia oppositorum” profan-sacru, tranzitoriu-peren.
„Nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu”, pentru că se schimbă atât râul, cât şi noi înşine, notează Blandiana, cu mijloacele-i specifice, creatoare de orizonturi multiple de lectură nemodernistă, în poemul „Printre clipe”, sesizând natura scrisului ce face ca harurile creatorului, aflat într-un context social viciat, să devină „petalele-aripe” ale unei flori tăiate, care reașezată în apa cea bună a rezistenței prin cultură, și-a descoperit o sevă nouă, căci noile rădăcini i-au crescut în momentul în care și-a înțeles datoria… da, datoria de a face inteligibilă secvența de istorie recentă marcată de „ciuma roșie”a unui sfert de veac ce a pus în surdină vocea independentă a creației și a gândirii libere, ce aproape că a conceptualizat mizeria materială și morală, precum și pe cea a fricii, ca instrument de menținere a puterii.
Fondatoare, alături de Romulus Rusan, a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței pe care l-a realizat începând din 1993 la Sighet, în textul poetic „Printre clipe”, Ana Blandiana ne amintește de neprețuita libertate a bucuriei de a exista compensatoriu ca artist, „printre zidurile” opresiunii comuniste rămase în memoria afectivă a fiicei unui prigonit în numele unor idealuri neomenoase și absurde, „în „întunericul dintre coperți”, în spațiul solar eterat a modulației ființei românești înzestrate cu vocație poetică, căci „Soarele nu numai că este în fiecare zi nou, dar este mereu nou”, în versuri paradoxale ce experimentează în retortele lirismului formule moderne, aparent simple, ce practică autoironia, reminsicență rimabudiană „Je suis un autre”. Astfel, Ana Blandiana scoate imundul din registrul eshatologic al comunismului, a cărui formă de manifestare este golul, nimicul și creează o nouă ontologie, făcând din „închiderea ce se deschide”(C.Noica) o nouă stare de ființă „mântuită”, bine articulată, guvernată de principiul acțiunii și al devenirii celei bune.
Siluetă eterată, în miracolul feminității ei, spirit feminin întreg și integru, „Holomerul” noician, personalitate culturală excepțională, Ana Blandiana ne vorbește în poem,despre MIRACOLUL ASUMAT DE A FI POET, într-un context social și politic ostil, antinomie a „kairosului” teoretizat de același Noica. Ana Blandiana ne revelează taina de a fi creator autentic, adică om privilegiat căruia i s-a dat harul de „a simți timpul”, acceptând premisa unei existențe cu folos – aceea de a fi purtătorul unui mesaj, unui sens,al unei misiuni, indiferent de zodia genului în care te naști, de „talantul” pe care l-ai primit odată cu lumina ochilor, de culoarea veșmântului de piele care te găzduiește doar pentru câteva zbateri ale „ pleoapelor de apă”, în raport cu eternitatea veacurilor ce se perindă în filele istoriei universale. Având în minte teoria esteticianului polonez Roman Ingarden, formulată în „Opera literară și concretizările ei” sau în „Operă, experiență și valoare”, ne propunem o analiză literară care implică sensurile dependenței operei de tipul de receptor, de modul în care opera este percepută, întrucât în ciuda autonomiei literaturii, în calitate de produs intențional ce există în actele de conștiință – ale creatorului și receptorului – opera integrează „intenții”, pe care lectura le actualizează, le face reale, „opera aperta”, fiind o structură „imanentă”, deschisă, pe care experiența estetică a receptorului o completează cu propriile sale sensuri și trăiri.
Titlul poemului ,„Printre clipe”, construcție nominală prepozițională, este o confesiune sugestivă pentru ilustrarea temei – percepția timpului din perspectiva creatorului – eul liric evocând ritualul inspirației scrisului într-un timp copleșitor, plin de elan vital, dar și de inerții întunecate ale unui climat defavorizant și inhibant, ce amintesc ființei de iminenta Moarte, ajungând, astfel, al esența problemei generale – conștiința iremediabilă a efemerității umane: „Ți-amintești întunericul/ Dintre coperți?”. Așa cum notează Fernando Savater, un filozof contemporan de origine spaniolă, în lucrarea „Viața eternă”: „A fi conștienți de efemeritatea noastră nu înseamnă numai să anticipăm sfârșitul nostru, al celorlalți și al tuturor lucrurilor care ne sunt dragi; a ști că suntem muritori înseamnă, înainte de toate,să știm că suntem sortiți dispariției. Lucrul cel mai grav nu e efemeritatea, ci faptul că totul se pierde ca și cum nu ar fi existat niciodată. Odată născuți, odată ruptă legătura cu părinții noștri, care au avut grijă de noi vreme îndelungată și hotărâtoare din punct de vedere psihologic, numai DRAGOSTEA, în plan personal, și RECUNOAȘTEREA PUBLICĂ, în plan social, mențin iluzia că nu suntem cu totul pierduți…”, intervine, însă, Dumnezeu, pentru care continuăm să fim în continuare ceva, pentru eternitate.
Astfel, în urma lecturii prospective, poemul Anei Blandiana se impune de la prima lectură, prin tonul neomodernist adresat, rod al sufletului ale cărui „petale-aripe”, simbol al interiorității ultrasenzitive a poetei devastate de profunzimea revelației timpului, ce pătrunde într-un univers nou compensatoriu, cel al imaginației și libertății creatoare, suspendă timpul cronologic, lăsându-i locul celui subiectiv, ce îi favorizează numai pe adevărații scriitori și pe ai săi lectori fideli, ajunși „În adâncul din carte,/ Unde stelele moarte/ Se transformă-n poeme”.
Particularitatea poemului, structura formală a monologului adresat amintește de stănescianul „Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”, invitând la evocare melancolică, cufundându-ne într-o realitate sublimată, „într-un joc secund mai pur”, într-o lume ce ne vorbește permanent despre puterea scrisului în care elementele realității profane trec în spații geometrice sacre în miezul etern al ființei,sacralizate de viziunea misiunii scriitoricești, idee poetică născută parcă din apele subconștientului creatorului și sugerată simplu sub forma unei comparații situate la nivelul incipitului „Ca floarea tăiată/Cu petale-aripe…”, ce actualizează, prin intermediul unui substantiv articulat, cu rol individualizator, semantismul simbolului florii, sugestie plurivalentă a delicateței, fragilității sufletului uman, a frumuseții naturale dar și creației, a perfectei corole de culori și savori ale vieții.
La nivel stilistic, metafora „petale-aripe”, un soi de echivalent al aripilor tăiate ale albatrosului lui Baudelaire, situează identitatea de sine a locutoarei într-o notă ambiguă, tipică poeziei născută în zodia (neo)modernismului, între pasăre și floare, ambele însă conotate pozitiv, având în comun semanstimul solar: datorită structurii stelare a petalelor, floarea este și simbolul Soarelui, sugerând căldura inimii, dar și raționalitatea. În mod analog, păsările își asimilează simbolismul Soarelui, ele vestesc răsăritul, având rol augural, adesea apotropaic, cu penajul lor somptuos, cu darul zborului amintind de virtuțile sufletului ce pot sfida legile gravitației, prin înălțarea lor în sferele înalte ale văzduhului idealurilor.
Interogația retorică „Ți-amintești cum cădeai/ Printre clipe?”, reiterând titlul sub forma unei anadiploze cu rol emfatic, de accentuare, prin absență, a valenței eternului Timp – „…Printre clipe?/ Și clipele cum/ Se dădeau la o parte” – deschide un nou univers populat de geniul poeziei în care „stelele moarte”, metaforă-simbol pentru idealurile intangibile, sufocate de eclipsa orizontului existențial, devin adevărate poeme: „Unde stelele moarte/ Se transformă-n poeme…”. Remarcăm, în spiritul emulației specifice poeților mari, smeriți în harul său, conștienți de forța Modelului, suflul sufletului eminescian din „Numai poetul ” sau din „Odă (în metru antic): „Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului…” sau „Ochii mei nălțam visători la steaua…”, laitmotive specifice imaginarului eminescian. Pe de altă parte, este foarte dificil să ne reprimăm gândul apropierii de un alt mare creator care „eminescianizează” universul „boabei și al fărâmei”, dar care, mai ales, descoperă forța esteticii urâtului, facilitează vizualizarea poetică și afinitatea pentru imagism, amintind de echivalențele teoretice instituite de Gaston Bachelard: „o imagine literară se constituie ca un sens în stare născândă, cuvântul-vechiul cuvânt-primește aici o semnificație nouă…imaginea poetică trebuie să se îmbogățească cu un onirism nou. A semnifica altceva și a te face să visezi altcumva, aceasta reprezintă dubla funcție a imaginii literare”.
În mod analog, Ana Blandiana descoperă în lumea imundă și batjocoritoare ,prin represiuni dezumanizante, forța catalizatoare a răului capabilă să sublimeze cathartic „stele moarte” în „poeme”, în stele ale spiritului, în aripi ale minții, și flori ale sufletului, „flori de mucigai”, scrise cu unghia sufletului ce descoperă în Bine și Rău, vase comunicante,ce afirmă prin negație forța Spiritului ce se încăpățânează să reziste sub tăvălugul „terorii istoriei”.
În acest „paradis (auto)creat”,scriitoarea capătă convingerea relativismului categoriilor spațio-temporale, ale concretului și abstractului-„ Și nu e târziu,/ Și nu e devreme/ Să pierzi veșnicia… Ți-amintești cum cădeai
Printre clipe?/ Ți-amintești întunericul/ Dintre coperți?”- amintindu-și că o clipă de asumare înfumurată a vocației creatoare poate aduce după sine căderea în „infern”,că lipsa smereniei în raport cu sursa primă a creației, cu UNUL-CREATORUL,poate avea deznodământul oamenilor primordiali: asemenea protopărinților noștri izgoniți din Rai, din cauza nesupunerii trufașe, poetul poate „rata”/ „se rata” la porțile veșniciei la care bate necucernic, cu gânduri vindicative – „nu e devreme…/ Să renunți și să ierți” – cu un suflet fără sori și făr` de stele, căci mânia poate tulbura, cu „akedia”, spiritul creatorului de cuvinte și poate stârni furia divină ce își ține ființa creată la periferie, refuzându-i copierea Modelului în lumină, printr-o nedorită „cenzura transcendentă”, amenințând făptura creată, ea însăși creatoare, prin har, cu haosul de dinaintea genezei, de „întunericul ” dinaintea actului creației. Sub pecetea vanității, artistul își poate priva semenii de darurile Sublimului: „Ți-amintești întunericul/ Dintre coperți?”.
„Și nu e târziu/ Și nu e devreme…”conturează două imagini poetice simetrice, introduse printr-o conjuncție coordonatoare care își pierde valoarea copulativă, secvențe care doar aparent alcătuiesc un paradox al logicii, pentru că, în lirica Anei Blandiana, este teoretizată indirect o adevărată poetică a negativului, un semantism al imaginarului ce implică afirmarea prin negare,o acumulare de contradicții aparente care susțin ideea relativismului propriu ființei create, căci aici ne e dat a vedea numai „în parte, numai în ghicitură”, prefigurând numai fulgurant frumusețea Darului creației, sublimul unui limbaj liric ce, abolind legile clasice ale poesisului și funcțiile tradiționale poetice ale limbajului, reface traseul unei experiențe spirituale ce reflectă lecția cunoașterii dureroase de sine.