În această perioadă plină de frământări, poveri și măsuri de austeritate, în care tot mai des se vorbește despre educație doar în cifre, salarii și statistici, cred că fiecare profesor poate scrie despre meseria lui, despre ce înseamnă cu adevărat munca din clasă, din spatele ușilor închise, acolo unde cifrele nu pot surprinde emoția, răbdarea și povestea fiecărui copil. Aceasta este povestea mea, povestea fiecărui profesor de instrument, despre cum începe drumul la vioară – un drum greu pentru copil, provocator pentru profesor și plin de încercări pentru părinte.
Prima întâlnire a copilului cu profesorul se întâmplă de obicei în holul școlii. Profesorul îl ia de mână și îl conduce spre sala de studiu. Pe masă, în cutii, îl așteaptă mai multe instrumente: mici, medii, mai mari, fiecare cu luciul lemnului bine lustruit și cu un parfum discret de colofoniu. În liniștea încăperii, începem să probăm fiecare vioară, căutând mărimea potrivită. O vioară prea mare îi alunecă de pe umăr, alta pare incomodă, până când una se așază firesc, ca și cum ar fi făcută pentru el. Îi spun că, deși este mică, nu este o jucărie, ci o vioară adevărată, de care trebuie să aibă mare grijă. Ochii îi strălucesc brusc, iar ideea aceasta îi dă imediat un aer de responsabilitate.
După ce probează mai multe viori și găsim mărimea potrivită, îi arăt arcușul și îl întreb dacă știe ce este o baghetă. Copilul începe să răspundă: bagheta dirijorului, bagheta de pâine, bagheta magicianului. De la ultima se leagă povestea – arcușul este bagheta lui magică, cu care poate chema notele și le poate transforma în personaje.. Începem cu ordinea corzilor viorii, iar fiecare primește un chip și o voce din Cantecul Gamei: Sol este un soldățel de plumb, curajos și neclintit; Re este un rege mustăcios, cu o coroană strălucitoare și o mantie roșie; La este un lac nemărginit, liniștit și adânc, în care se oglindește cerul; Mi este o mică turturică veselă și jucăușă, care sare din creangă în creangă. Din acest moment, primele exercitii nu mai sunt o simplă repetare mecanică a notelor, ci o punere în mișcare a soldatului, a regelui, a lacului și a păsării, o joacă în care muzica prinde formă prin imaginație.
Când intră în joc degetele, povestea continuă. Le descriu ca pe niște copii mici, zburdalnici și plini de energie, niciodată leneși, dar uneori greu de ținut în frâu. La început se mișcă haotic, fără să asculte, dar micul violonist îi educă, îi învață să se așeze exact acolo unde este nevoie, nici mai sus pe gâtul viorii, nici mai jos. Fiecare deget ascultător devine un prieten de nădejde, gata să construiască împreună melodia.
Pentru profesor, această etapă este o muncă de arhitect al răbdării. La început, el este mai mult coregraf decât muzician, supraveghind fiecare detaliu al poziției și corectându-l fără încetare. Știe că aceeași indicație trebuie repetată de sute, poate de mii de ori până devine reflex și că nu se corectează doar prin vorbe. Ridică vioara atunci când alunecă, o susține până copilul găsește echilibrul, ajustează pozitia mâinii cu arcușul, ghidează, așează degetele pe coarde și le ține ușor la locul lor, astfel încât mișcarea să fie simțită și reținută. În același timp, menține creativitatea lecției, alternează momentele tehnice cu cele de expresie, intoneaza vocal suntele. Desigur, păstrează un dialog constant cu părintele, de cele mai multe ori zilnic, ajustând așteptările și menținând echilibrul între disciplină și bucurie. Mai presus de toate, profesorul este mentor. Felul în care el însuși ține instrumentul, cum respiră odată cu muzica și cum strunește arcușul se imprimă treptat în gesturile și atitudinea elevului, care începe să-l imite fără să-și dea seama.
Pentru părinte, începutul studiului la vioară este o experiență intensă. Investiția economică începe cu achiziționarea instrumentului potrivit mărimii copilului, a arcușului, cutiei și accesoriilor, continuă cu schimbarea periodică a corzilor și a părului de arcuș, cumpărarea partiturilor, a pupitrului și, adesea, participarea la cursuri suplimentare, masterclass-uri sau școli de vară. La toate acestea se adaugă ținuta de scenă, aleasă cu grijă pentru fiecare apariție publică: rochie sau costum, pantofi speciali, accesorii adaptate cerințelor artistice și vârstei. Dar nu doar portofelul este pus la încercare. Părintele investește timp, face drumuri la lecții, așteaptă pe holuri, supraveghează studiul zilnic acasă, ii asigură copilului condiții speciale de studiu. Investiția emoțională este și mai mare: ascultă luni întregi primele sunete nefinisate, încurajează atunci când copilul își pierde răbdarea și ascunde propriile momente de descurajare sub un zâmbet.
Atunci când copilul, profesorul și părintele formează o echipă, începutul dificil al studiului la vioară se transformă într-o poveste comună. Profesorul aduce cunoașterea și răbdarea, părintele aduce sprijinul constant, copilul aduce curiozitatea și energia. Rolul profesorului, ca mentor, este esențial: prin exemplul personal transmite nu doar tehnica, ci și atitudinea, respectul pentru muzică și bucuria de a cânta. Copilul îl urmărește, îl imită, și această oglindire discretă îl ajută să crească nu doar ca interpret, ci și ca persoană. Profesorul îi dezvoltă gustul pentru frumos, îi deschide drumul spre marea cultură și îl învață să prețuiască valorile autentice.
Momentul în care, după luni si luni de repetiții, se naște prima melodie recognoscibilă este unul magic. Pentru toți trei, profesor, elev și părinte, acel cântec este dovada că răbdarea, munca și încrederea dau roade, iar drumul de la primele probe de mărime a viorii până la primele aplauze merită fiecare pas.
Studiul viorii este, la început, un drum cu multe obstacole, fizice, emoționale și financiare, dar și o școală a disciplinei, a răbdării și a perseverenței. Și, într-o zi, când sunetele încep să răsune limpede, toți își amintesc amuzați de SOLdățelul de plumb, de REgele mustăcios, de LAcul nemărginit, de MIcuța turturică, degetele-copii care învață să asculte, mâinile profesorului care ghidează cu răbdare și zâmbetul părintelui. Acolo, în primele lecții, începe magia.