Românii percep Europa în mod diferit si diversificat, nu doar în epoca actuală, dar și în trecut. Pentru mulți, Europa este o „noțiune-simbol”. Există însă, la nivelul percepției publice, mai multe “Europe”, “străine unele de altele…. chiar contradictorii”.
Un absolvent de liceu va încadra România ca fiind o țară europeană, dar dacă intri mai mult în miezul problemei, întrebându-l în ce parte a Europei ne aflăm, atunci va începe să ezite, va da răspunsuri aproximative, demonstrând un prim nivel al percepției, acesta fiind unul vag: “unii îți vor spune «în Europa centrală», alții în «Balcani». Si toți au dreptate, în felul lor. (…) Și totuși, unde se oprește Europa? Pe Elba? La Carpați? La Urali? Problema rămâne mereu deschisă. Nimeni nu poate decide. Dacă vei face observația că ultimele catedrale gotice din această parte a Europei sunt cele de la Brașov și de la Cluj-cu înțelesul că ele delimitează o zonă spiritual și o tradiție specific-nu vei convinge, cred, pe multă lume.”
Mult mai mulți vor fi cei care percep Europa ca fiind “străinătatea”, un fel de tărâm al tuturor posibilităților, cum ar spune americanii, dar și un loc din care vine “ «necunoscutul», «străinul». Iar acesta, pentru orice societate închisă, cu vechi și puternice reflexe tradiționaliste defensive, cum a fost și a rămas societatea nostră rurală,reprezintă un motiv de neliniște, o primejdie potențială permanentă (….) Și totuși această “Europă” eminamente suspect, a fascinate, a traumatizat chiar, timp de decenii conștiințele românești.”
Unii percep Europa ca un tărâm al bogăției, opulenței, un loc în care totul este “mai bun”, superior din punct de vedere calitativ produselor din țara noastră. Aceasta gândire s-a născut ca urmare a traumelor unui sistem social totalitar, în care totul era raționalizat, gândit și drămuit în așa fel încât omul de rând să fie la limita supraviețuirii, dar, în același timp să aibă aportul energetic care să-i permită să facă față programului de douăsprezece ore din fabricile și uzinele țării aflată în plin avânt industrial, să facă față oboselii sau frigului de pe șantierele unde se ridicau locuințe pentru “tineretul muncitoresc”.
Totodată, sătui de a sta la cozi interminabile, unde își lăsau rând din zorii zilei să apuce să cumpere lapte sau alte alimente de bază, sătui de a se culca în frig, căci și căldura se distribuia după un anumit plan, sătui de a învăța la lumina lumânării sau a lămpii cu gaz, fiindcă și curentul electric era raționalizat pentru a se putea face economii ca “săraca țară bogată” să-și poată achita datoria externă, românii vedeau în Europa un “tărâm al făgăduinței”: “ Ea este privită ca un loc privilegiat al abundenței, în primul rând alimentare, inimaginabil în țară. Şi cum ar putea fi el condamnat pentru fascinația vitrinelor pline și a enormelor supermarché-uri, Când în România el făcea foame, stătea umilitor la cozi interminabile, trăia pe cartele și se culca în frig? Fiindcă trebuia- nu-i așa?- să se sacrifice pentru …«edificarea industriei socialiste»”
Așadar, Europa a însemnat pentru români un tărâm de poveste, un loc al opulenței “un tărâm mirific, incredibil, un miraculos corn al abundenței, un mit paradisiac al bunurilor de consum interzise imensei majorități a românilor”.
În continuare, autorul face o constatare tristă și tragic în același timp, care ne face să credem că încă nu ne-am detașat de mentalitatea totalitarismului, că suntem, mai degrabă decât parteneri în Uniunea Europeană, furnizori de forță de muncă, de genii, de oameni inteligenți, care în țară nu s-au putut realiza, nu și-au putut duce la bun sfârșit cercetările, fie din lipsa banilor, statul roman având veșnic pe buze cuvintele “nu sunt bani la bugetul de stat”, fie din pre multă birocrație, cunoscut fiind că pentru a putea patenta o “noutate”, trebuie să treci mai întâi prin aparatul birocrației, al “plimbatului foii de la unul la altul”: “ Şi la fel ea a rămas până astăzi fiindcă mizeria continuă. Să nu ne îmbătăm cu vorbe mari și goale! Noi înșine, când ajungeam în Occident, intram în muzee și biblioteci, dar și în mari magazine. (…) Fiindcă nu se poate face cultură în foame, în frig, în mizerie, fără un anumit confort și securitate materială.
Şi într-o țară unde într-o așa-zisă «papetărie» nu se putea cumpăra măcar …un pix, să-mi se dea voie să resping categoric întreg acest afectat dispreț filozofic «antieuropean». El echivalează cu o adevărată sfidare a unei imense suferințe colective și –mult mai grav- cu o justificare a «economiei» comuniste de cazan și de cazarmă” Europa, a fost și trebuie să rămână un model de dezvoltare economică dar și de bunăstare a cetățenilor ei, de organizare și productivitate, de ordine, legalitate și progres în toate domeniile de activitate, deoarece conform spuselor lui A. Marino “De la nivelul «bunei stări» pleacă, pe trepte ascendente tot mai înalte, totul. Orice realizare și creație. Capodoperele se pot scrie oricum, oricând și oriunde. Însă o societate nu poate vegeta mereu în mizerie și în constrângere material. (…) Şi o economie care nu-l asigură, este un faliment total, o catastrofală eroare ideologico-politică și un scandal (…) metafizic”.
Adrian Marino vorbește în continuare despre decalajele constatate de boierul muntean Dinicu Golescu, care, având diferite demnități publice, a călătorit în Europa, contactul cu Apusul șocându-l în primă instanță, transformându-l profund, ulterior el însuși devenind un promotor al modernizării. “Lucrarea lui Golescu, Însemnare a călătoriei mele, reprezintă practic prima lucrare de analiză critică a societății românești prin comparație cu civilizația europeană, fiind totodată și primul jurnal de călătorie de călătorie din cultura românească.”
El a fost primul care a prezentat decalajul dintre români și europeni în ceea ce avea să se numească “complexul european”- un complex de inferioritate al românilor față de Europa, născut din diferențele evidente constate de acesta pe parcursul călătoriilor: este fascinat de administrația din Austria față de sistemul corupt din Muntenia, este cutremurat de sărăcia caselor și satelor țăranilor români, ale căror bordeie sunt doar o gaura în pământ, el văzând în lumea pe care o vizita o stare de normalitate, care se opunea situației anormale din Tările Române: “Dinicu Golescu deplânge înapoierea țării lui, în comparație cu Occidentul, fiind primul care dă glas complexului de inferioritate și sens aspirației către Europa. Altfel spus, în urma contactului cu o Europă mult mai dezvoltată decât Principatele române, Golescu are un șoc cultural. El este pur și simplu fascinat de buna administrație a Austriei, comparativ cu sistemul corupt din Muntenia. Impresiile culese din călătoria în Austria îl obligă, în mod inevitabil, la comparații cu starea cutremurătoare a țăranului român. În satele românești constată sărăcia lucie, locuințele care sunt, simple bordeie, „o gaură numai în pământ”. Golescu vede în lumea vizitată expresia unei situații normale, în comparație cu starea din Țara Românească, zugrăvită ca anormală.”
Așadar el este considerat a fi primul care-și depășește situația socială, deoarece a fost capabil să identifice o direcție nouă pe care societatea românească trebuia să o adopte, aspect pe care l-a surprins și prezentat în lucrarea “Însemnare a călătoriei mele”.
Robert Manea, în articolul Dinicu Golescu și complexul de inferioritate perpetuu față de Occident, publicat în “Ediția de dimineață” spunea că “Adrian Marino, a redenumit complexul de inferioritate chiar cu numele „complexul Dinicu Golescu”. Despre acesta, criticul literar scria în lucrarea memorialistică Viața unui om singur că „[…] singurul complex care nu poate să dispară este „complexul Dinicu Golescu”, fiindcă acesta este starea de spirit a oricărui călător român, lucid şi inteligent, care percepe decalajul culturii şi civilizaţiei existente.”
Așadar, se observă că de mai bine de două secole, Europa a exercitat asupra românilor fascinație, admirație, dorință de imitație, și în egală măsură temere sau chiar respingere față de elementul de noutate pe care ea îl aducea. În raport cu statele dezvoltate ale lumii, în raport cu Occidentul, locul țării noastre a fost și este în continuare o problemă deosebit de importantă, mai ales că raportarea s-a făcut din punctul de vedere al realităților police, sociale și economice, ceea ce a evidențiat și mai mult diferențele în modul de dezvoltare al țării noastra și celelate țări. Chiar și în zilele noastre, aceste decalaje se păstrează la toate nivelurile societătii, deși România s-a apropiat de struturile europene și euroatlantice.
Decalajele de cultură şi civilizaţie dintre România și Europa sunt prezentate și de Adrian Marino: “Europa a umplut pe români de admirație și invidie, de entuziasm si regrete patriotice sincere, pentru nivelul său foarte înalt de civilizație și cultură.Nici un termen de comparație (…) nu era posibil cu situația grea, umilitoare din «țările românești.» De atunci și de acum.Ceea ce produce mereu uimire și euphoria descoperirii unei alte lumi, aproape neverosimile, devenită subit un model absolut de organizare a societății și statului. Dar și o cauză de depresiune și revoltă de descurajare și emulație, uneori eroică, de ieșire din stare în care ne aflăm.”
În continuare, prezintă în linii mari imaginea Europei, ale cărei reguli și reglementări și le dorește orice roman, în conștiința omului simplu, făcând distincția între percepția omului de pe stradă -a cărui preocupare se îndreaptă strict către țara lui, cu nevoile și neajunsurile ei “Ce-mi pasă mie de Europa Dumitale?” – și o altă Europă: „multi-sau supranațională, federalizată, politică, instituțională, ideologică”.
Astfel, românii nu-și doresc decât o țară „logică, ordonată și cuminte. Civilizată și constructivă, organizată și productivă, în care existent cotidiană să nu mai fie nici blestem, nici suferință, nici irosire de timp, energie și sănătate. Cu magazine pline, accesibile pentru toată lumea. Şi cu o administrație de stat care să nu te exaspereze niciodată prin haos, abuz, bun plac și mitocănie! (…) unde legile ar trebui să se aplice, ()… corupția să nu existe, (…) funcționarii publici s răspunde cu solicitudine și politețe cetățeanului care se aventurează la un ghișeu, (…) unde trenurile să circule după orar,… iar iarna să fie încălzite. Străzi și șosele fără gropi, trotuare niciodată sparte”.
Adrian Marino vorbește mai departe despre un anume spirit european, o mentalitate europeană sau un comportament European, ca deziderate către care să tindem și noi ca națiune. Numai că pentru a fi asumate de către noi, trebuie să facem un salt în evoluție, acela de la a gândi ca “individ” la a gândi ca “cetățean”, cu drepturi și responsabilități, cu dreptul de a lucra cu, alături sau chiar împotriva statului, pentru că are acest drept câștigat, de a se simți și a acționa ca om liber, fără temerea că ar putea fi luat de pe stradă. La noi statul era văzut ca un sistem superior celorlalte, autoritar, opresiv, care îti poate lua casa și te poate arunca în stradă. “Noțiunea statului de drept nu este încă la noi decât o palidă ficțiune teoretico-juridică, luată în serios numai de naivii civici incurabili”. Compară toate aceste lucruri cu ceea ce se întâmplă însă în Europa, unde cetățeanul se simte și este protejat de legi, chiar împotriva agresiunilor din partea statului, pe când la noi pare chiar bizar să nu te temi de ceea ce-ți poate „face” statul, să nu-ți fie interceptate convorbirile, sa nu te poți exprima liber, de teamă că nu știi cu cine vorbești și poate că cel mai bun prieten îți este trădător.
În ceea ce privește comportamentul european, noi încă ne mai purtăm “ca la coada vacii”, trântim căciula sau scuipăm pe jos, lucruri care nu sunt demne de o ținută europeană spre care tindem. Comportamentul galant, de salon parizian, al cărui exponent a fost Alexandru Paleologu, a apus, însă nimic nu ne oprește să ne comportăm civilizat –lucru ce rezidă în activități precum a răspunde amabil, a fi punctual, a fi politicos, a-ți respecta angajamentele, a avea dreptul la viață privată, a dispune de timpul liber după voința proprie, lucruri care nu sunt pretenții exagerate, ci care se înscriu în limitele bunului simț, elementare dar esențiale și care “ definesc o anumită mentalitate europeană, și un stil de comportament de care suntem încă, din păcate, foarte departe”
Adrian Marino consideră că există trei valori centrale ale literaturii europene care nu și-au pierdut actualitatea în cultura română actuală, și anume “enciclopedismul”, “ideea de sinteză” și “principiul selecției critice”.
Prima are la bază ideea că recuperarea noastră culturală europeană, de multe ori întârziată, are la fiecare etapă istorică un caracter global, deoarece suntem tentați de a lua câte puțin din toate pentru a recupera ceea ce am pierdut, motiv pentru care suntem obligați să facem apel la opera, valori, momente anterioare ale spiritului european cât și la unele moderne.
A doua valoare, “ spiritul de sinteză”: “ nu mai puțin clasică, reinterpretabilă, la fel, în sens actual românesc (…) în plină epocă de cunoaștere strict specializată, parcelată, fragmentată. De unde orientarea spre generalizarea necesară, spre teoretizare, globalizare, tendință considerată în Occident ca depășită, perimată, un semn de amatorism și diletantism”
A treia valoare, “principiul selecției critice”- “ enciclopedism recuperate sintetic, recuperate critic (…) Selecționăm din vastul și extrem de abundentul tablou și repertoriu al culturii europene, doar ceea ce ne interesează, ne este util, ne poate dezvolta într-o direcție sau alta. Nu este sau nici nu poate fi vorba de nici o imitație mecanică. Pentru a proceda la o astfel de filtrare critică este însă nevoie (…) măcar de un set de aspirații solid documentate sau bine conturate (…) un bun simț superior ar trebui să prezideze întreagă această operațiune creatoare de selecție și integrare culturală.”
Acest efort cultural echivalează cu “ a aduce Europa acasă. Pe toate planurile. Este (…)chiar cheia problemei”, adică a aduce marile valori, marile ideologii, concept și programe ale Europei în țara noastră, dar prefigurează și o integrare a culturii noastre într-o Europă în care poate funcționa principiul Unul și multiplu dar, în același timp, pot funcționa, fără a se exclude reciproc toate celelalte principii. Totodată, din punct de vedere spiritual, lingvistic, Europa nu are granițe, spiritul românesc dăinuind în comunitățile de români din diferite țări ale bătrânului continent, de aceea și afirmă Marino “ Aflându-mă, considerându-mă, spiritual, cel puțin, «în Europa», nu am simțit nevoia să fug, să mă refugiez, să mă expatriez, deși acest gând m-a obsedat adesea.” S-a născut într-o anumită cultură, pe care și-a asumat-o, în care se simțea integrat și la care încerca să-și aducă contribuția și să participe la dezvoltarea ei, în felul său. Credea cu tărie că valorile europne pot fi cultivate și dezvoltate și aici, unde au fost cu adevărat asimilate “Mai mult, ele nu pot fi trăite și realizate efectiv prin transplantare, ci în primul rând unde au fost descoperite, asumate și cultivate pentru prima dată.
Lucrurile s-au complicat după căderea regimului totalitar, când a verificat două criterii de sinceritate a respingerii sistemului comunist dictatorial de către cei ce au trecut de partea democrației: primul, al celor care au intrat imediat în acțiune, chiar din 22 decembrie 1989, când încă nu se cunoșteau sorții revoluției, și al doilea, ce aparținea celor care se simțeau vulnerabili, șantajabili pentru că au fost colaboratori ai unui sistem opresiv, rigid, terorist și de lungă durată, dar care au reușit să treacă peste această barieră psihologică. Şi-a dorit să implementeze în țară democrația de tip European, oricât de dificil ar fi fost, convins că “valorile democratice trebuie apărate efectiv, în primul rând în România, printr-un angajament ideologic și politic declarat”.
El consideră că scriitorul, omul de cultură român, gândește, scrie și acționează atât ca român, cât și ca european, căci scrisul, literatura, cartea, cultura nu au granițe fizice, el însuși considerându-se european prin formația sa de intelectual, prin ideile asimilate și adoptate, prin educație.
Încercând să clarifice problema scriitorului român, dar în același timp european, ajunge la o serie de întrebări despre ce înseamnă literatură română, ce înseamnă literatură universală, mondială, totul reducându-se la raportul dintre valoarea literară absolută și de circulație, raport pe care trebuie să-l rezolve noua generație de teoreticieni. Afirmă că Europa s-a construit economic, politic și social prin muncă și sacrificii enorme, că țări sărace au devenit prin organizare și spirit de economie extrem de bogate, lucru ce nu a fost posibil la noi, unde funcționează legea minimului efort, unde totul se rezolvă printr-o intervenție, un telefon, o cunoștintă, o recomandare, fiind prea contemplative și pre visători și muncind extrem de puțin, elocvent fiind exemplul din final, când afându-se în Japonia, prin ferestrele laminate vede oameni în fața birourilor, calculatoarele, muncind, “într-un efort enorm, discret și relaxat, în condiții civilizate”, ba mai mult este uimit de faptul că la opt seara se ieșea de la muncă, de la ore suplimentare voluntare și bine plătite. Iată o explicație pentru care Japonia a devenit a doua putere economic a lumii.
Locul României în raport cu Occidentul, sau mai bine spus cu statele dezvoltate ale lumii, a fost și este o problemă crucială pentru societatea românească actuală, Occidentul fiind elementul principal de referință pentru societatea românească.
Bibliografie
1. Marino, Adrian Pentru Europa: integrarea României, aspecte ideologice și culturale, Ediția a II a, revăzută și adăugită, cu un post-scriptum al autorului și cuvânt-înainte de Silviu Lupescu, Iași, ed Polirom, 2005
2. Manea, Robert Dinicu Golescu și complexul de inferioritate perpetuu față de Occident articol în revista Ediția de dimineață
Siteografie
editiadedimineata.ro/dinicu-golescu-si-complexul-de-inferioritate-perpetuu-fata-de-occident/