Dintotdeauna roţile civilizaţiei umane şi ale progresului au fost urnite de minţi strălucite care, împletind experienţa generaţiilor anterioare cu efervescenţa eului creator, au produs cotituri radicale în evoluţia umanităţii. Cu atât mai mult, societatea viitorului, a cărei „trăsătură bine conturată şi percepută de noi este schimbarea” (Caluschi M., 2001, p.16) presupune un înalt grad de adaptare exprimat prin creativitate.
„Omul este singura fiinţă creatoare, deoarece este singura fiinţă care a izbutit să-şi folosească gura nu numai pentru a consuma natura, ci şi pentru a comunica idei, depăşind vederea prezentului cu ajutorul vorbirii despre viitor” (Henry Wold). Ori, tocmai pentru aceste considerente este necesară o reconsiderare a „nevoilor speciale” cărora educaţia le răspunde în procesul de învăţământ. „Excelenţa umană, în toate formele sale de expresie, reprezintă unul dintre capitalurile esenţiale ale omenirii, iar comunităţile umane au responsabilitatea de a o cultiva ca pe o cale sigură de progres spiritual şi material” (Carmen Creţu, 1998 p.14)
Persoanele cu aptitudini înalte au nu doar posibilităţi specifice de exprimare, ci şi nevoi specifice; talentul nu se dezvoltă de la sine, ci în condiţii educaţionale speciale. Egalitatea şanselor la educaţie trebuie să se instituie prin recunoaşterea şi respectarea diferenţelor de capacitate înnăscute şi dobândite. Egalitatea accesului la educaţie nu înseamnă şcoală unică pentru toţi, ci şcoală adaptată posibilităţilor aptitudinale şi nevoilor fiecăruia.
Iată de ce consider că datoria noastră profesională, a educatorilor, de a descoperi şi încuraja asemenea categorii de elevi, de care societatea are impetuoasă nevoie în viitor, devine o răspundere socială, cu atât mai mult acum, când batem la porţile integrării europene.
O altă constatare, pe care îndrăznesc să o supun atenţiei, se referă la percepţia limbii române şi la statutul acesteia în şcoală şi în societate, vis-a-vis de puterea informaticii, a automaticii şi a calculatorului. S-ar crede că, dacă utilizăm tehnologia, nu mai avem nevoie de cuvinte şi că, la ceea ce-au trudit generaţii de slujitori ai penei, putem noi astăzi să renunţăm cu uşurinţă.
Bineînţeles că noi, dascălii, avem datoria morală să infirmăm această impresie, împărtăşind elevilor din frumuseţea limbii române şi specificul ei între celelalte limbi, prin care, de fapt, ne păstrăm identitatea naţională între popoare. Ori, pentru a o duce peste veacuri, aşa cum odinioară îndemna poetul Enăchiţă Văcărescu, avem responsabilitatea naţională să căutăm şi să descoperim între elevii noştri pe cei „chemaţi de cuvinte”.
Cum putem şti dacă particularităţile psihice individuale constituie deficienţe, se încadrează în limitele normalului, sau intră în categoria talentelor? Răspunsul este: prin raportare la oglinda manifestării proceselor întregului sistem psihic al şcolarului mic, dată de cercetările în ” stadialitatea cognitivă” oferite de psihologul elveţian Jean Piaget (1955), privind: gândirea, memoria, limbajul, atenţia, imaginaţia.
Paşii didactici concreţi spre cunoaşterea posibilităţilor de exprimare creatoare ale elevilor au la bază metodele de cunoaştere psiho-pedagogică: observaţia, convorbirea, analiza produselor activităţii şi metodele activ-participative de predare-învăţare-evaluare: povestirea liberă şi repovestirea, conversaţia euristică, problematizarea, jocul de rol, brainstorming-ul, având un rol important în dezvoltarea gândirii critice.
Delimitarea funcţionalităţii aceleiaşi metode nu este exactă: în funcţie de obiectivele lecţiei, de momentul, locul şi timpul afectat în cadrul strategiei utilizate, metoda serveşte atât cunoaşterii, cât şi tratării în consecinţă. Personal, agreez principiul cunoaşterii prin acţiune şi acţionării în funcţie de cunoaştere. Spre exemplu: povestirea sau repovestirea unei întâmplări trăite, citite, imaginate, constituie o cale de obţinere a informaţiilor despre capacităţile de exprimare ale elevilor (conştientă, corectă, cursivă, expresivă, reproductivă, reproductiv-creatoare sau creatoare), dar şi un prilej de dezvoltare a acestor capacităţi.
Cum putem însă diferenţia aplicarea acestor metode în funcţie de individualitatea fiecărui copil cu particularităţile sale specifice, în aşa fel încât, fără a-i frustra pe cei noncreativi, să cultivăm în acelaşi timp şi plăcerea pentru jocul cu cuvintele celorlalţi-creativii? Voi arăta câteva din metodele şi procedeele utilizate în acest scop:
1. Discuţia dirijată pe un suport: text, compunere, întâmplare povestită, un personaj, un obiect real sau imaginat _ important este că pe aceeaşi întrebare se pot propune mai multe alternative de răspuns. Condiţia reuşitei este ca situaţia de răspuns să solicite elevului empatizarea cu personajul sau cu întâmplarea creată. Pentru aceasta învăţătorul trebuie să oprească discuţia într-un punct culminant. Exemple de texte suport: „Puiul” de Al. Brătescu-Voineşti, „Un om năcăjit” de M. Sadoveanu, „Povestea unui om leneş” de I. Creangă, etc.
2. Jocul de rol plasează participanţii în ipostaze noi, tocmai pentru a-i ajuta să înţeleagă situaţii diferite şi să se adapteze, să accepte şi să înţeleagă diferenţele de opinii dintre persoane.
Manualele, auxiliarele au nenumărate exemple care trimit la jocul de rol: „Puişorul şi vulpea”, „Doi prieteni”, „Buratino şi vulpea Alisa”, „Ghiocelul şi vântul”. Cum de cele mai multe ori ne dăm seama că cel mai bine învăţăm „făcând ceva”, am parcurs cu elevii experienţa utilizării jocului de rol pe scenariu creat de ei înşişi şi personaje imaginate tot de ei, care oferă libertatea deplină de creaţie, sau jocul de rol după scenariu împrumutat de la emisiuni TV. („Robingo”, „Vrei să fii miliardar de… aplauze?”, „Strada-Milion”).
3. Brainstorming-ul sau „explozia de idei”, aplică „filozofia marelui DA”. Motivaţi de aceasta, elevii se întrec în a căuta idei cât mai variate, diferenţiindu-se inevitabil prin potenţialul creator individual. Cele mai la îndemână exerciţii de brainstorming literar pot avea ca puncte de plecare:
- o situaţie dată sau creată ad-hoc: Literele s-au certat: De ce oare?
- o întrebare dubitativă: Ce părere ai despre? Ce s-ar întâmpla dacă?
- cuvinte-cheie: cartea, clasa, norul, bucuria, fuga, prietenia, etc.
- imagini-simbol reprezentând: obiecte, chipuri umane (vesele, triste), plante, peisaje, detalii dintr-un ansamblu, etc.
- gestul şi mimica (simbolizând o stare sufletească): oftatul, mirarea, ş.a.
Cea mai înaltă formă de manifestare a creativităţii literare a elevilor este compunerea. Ea este „tipul cel mai personalizat dintre toate componentele limbii române” (C. Parfene, 1980, p.29), iar dintre criteriile de evaluare, cel care urmăreşte depistarea talentului literar, este gradul de originalitate.
Finalităţile în creativitatea literară se concretizează în scurte texte, ghicitori, poezioare, rebusuri, anecdote.
Normal că evaluatorul are în vedere şi alte criterii: de corectitudine a ortografiei, punctuaţiei; criterii de cursivitate a exprimării; criterii de lizibilitate şi estetică a paginii.
Se pune întrebarea: când şi unde putem utiliza metodele amintite?
Răspunsul este: în orice secvenţă cu specific de compunere, dintr-o strategie didactică de la disciplina Limba Română dar şi de la alte discipline (Ştiinţe, Geografie, Istorie, discipline opţionale etc.), sau în orice activitate interdisciplinară.
Printre formele palpabile de încurajare a elevilor care manifestă existenţa „sămânţei” de talent literar, considerăm:
- realizarea de proiecte (după teoria inteligenţelor multiple);
- sfaturi pentru începători: „Şi ideea ta poate fi bună!”, „Nimeni nu gândeşte exact ca celălalt!”, „Citeşte! Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini!” (M. Eminescu);
- concursuri literare şcolare;
- concursuri ale revistelor pentru copii;
- serbări, întâlniri cu scriitori;
- evaluarea creaţiilor la bibliotecă.
Cheia succesului stă însă în măiestria noastră didactică direcţionată spre exersarea continuă şi independentă cu elevii, până la plăcerea acestora de a răspunde la chemarea cuvintelor şi a le supune sub condei.
Bibliografie:
1. Caluschi, Mariana, 2001, „Grupul mic şi creativitatea”, Ed. Cantes, Iaşi;
2. Creţu, Carmen, 1998, „Curriculum diferenţiat şi personalizat”, Ed. Polirom, Iaşi;
3. Parfene, Constantin, 1980, „Compoziţiile în şcoală”, E.D.P. Bucureşti;