Una dintre condițiile fundamentale pe care o presupune desfășurarea acțiunii educaționale este asigurarea unității de cerințe din parte agenților ei (cadru didactic, colectiv, părinte etc.). Pentru aceasta, este nevoie de o colaborare între toți factorii educativi care să imprime un sens unitar cerințelor ce stau la baza acțiunilor educaționale.
Colaborarea se manifestă direct, în funcție de factorii care se au în vedere, cu toate că acțiunile lor nu se manifestă izolat și independent, ci în mod corelativ, convergent sau divergent. Rolul colaborării este de a imprima un sens convergent acțiunii tuturor factorilor educativi.
Obiectivele educaționale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale factorilor activi: părinți și educatori oficiali. În primii 15-16 ani de viață ai copilului, familia este factorul cu cea mai puternică influență educațională. O dată cu intrarea copilului în școală, responsabilitatea părinților se amplifică, proporțional cu complexitatea sarcinilor instructiv-educative. Părinții care consideră că o dată intrat în școală, copilul ”merge”, comit o mare greșeală. Experiența ne oferă permanent exemple edificatoare despre consecințele care decurg din neparticiparea părinților la continuarea procesului educațional, alături de școală.
Anumite caracteristici ale procesului educațional determină prezența părinților alături de educatoare și învățători, dar și în continuare, în clasele gimnaziale și chiar în clasele de liceu, alături de profesori și diriginți. Iată câteva caracteristici:
- educația este determinată de o sumă de factori, printre care familia are un rol important, ca unul dintre factorii activi;
- factorii participanți în actul educațional trebuie să acționeze în concordanță cu obiectivele propuse, iar relația dintre obiectivele urmărite de familie și cele urmărite de școală să devină comune, de vreme ce ambii factori slujesc, în cele din urmă, societatea, iar obiectivele societății devin ținte comune si pentru familie;
- eficiența procesului educațional este cu atât mai mare cu cât toți factorii implicați sunt coordonați, în baza unor norme verificate, standardizate, care imprimă produsului calitatea scontată;
- caracterul unitar al acțiunilor pedagogice este una din condițiile majore ale reușitei școlii și, implicit, ale reușitei elevului și părinților;
- continuitatea exercițiului formator, până la atingerea ”țintelor”, este, de asemenea, tot atât de importantă ca cele enunțate. Diminuarea sau întreruperea activității unui singur factor perturbă activitatea celorlalți factori prinși în sistem;
- metodele și mijloacele incluse în strategia generală de realizare a obiectivelor trebuie, de asemenea, să fie în deplină concordanță.
Cooperarea părinților cu școala presupune însă o ierarhizare a atribuțiilor care impune recunoașterea de către părinți a autorității școlii, respectiv a învățătorului. Centrul de dirijare și coordonare a tuturor tipurilor de activități și măsuri ameliorative ale sistemului educațional este școala. Relația care se creează între părinți și școală este determinată de modul în care intră în acțiune factorii participanți în procesele școlare.
La modul teoretic, autoritatea învățătorului se impune la cotele cuvenite atât în fața elevilor, cât și în fața părinților. Totuși învățătorii și părinții sunt două medii diferite ca statut și nivel socio-cultural. Subiectivismul multor părinți și limitele lor caracteriale determină, deseori, situații conflictuale, uneori agresiune, mergând până la injurii și plângeri la forurile superioare.
Sunt unii părinți care comentează în termeni negativi, în prezența copilului, ”metoda” de lucru a învățătorului ori cerințele față de efectuarea temelor, dozarea acestora etc. (R. Vincent, p. 260)
În alte cazuri, părinții se manifestă foarte de acord cu învățătorul, care abdică de la deontologia profesională, acordând calificative supraestimative copilului ori libertăți mult pre permisive, spre a satisface ambițiile unor părinți. De aici, două consecințe la fel de grave: prestigiul său este știrbit, iar formarea caracterului elevului va fi prejudiciată, prin favorizarea acceptării falsului.
Alte situații care pot altera relațiile dintre învățător și părinți sunt acelea care permit să se creeze un fel de complicitate între cei doi factori, în modul de a-l sancționa pe copil, cu o severitate excesivă pentru cea mai mică abatere, sub pretextul ”exigenței”. În acest mod, de fapt, sunt ascunse carențele educaționale atât ale părinților, cât și ale învățătorului, iar copilului îi vor fi barate posibilitățile de afirmare a personalității. (R. Vincent, p. 261)
Învățătorii și părinții nu trebuie să acționeze ca niște complici, pentru a-l strivi pe copil. Colaborarea părinților alături de învățător, în procesul formării copilului în toate planurile personalității sale, presupune cunoașterea reciprocă și punerea de acord în orice demers pedagogic.
Formele de colaborare ale familiei cu școala sunt, în general, bine cunoscute și fiecare școală are libertatea de a stabili acele modalități care se dovedesc eficiente.
Bibliografie:
Crețu, Elvira, ”Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar”, Editura Aramis, București.
Nicola, Ioan și Fărcaș, Dominica, ”Pedagogie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București.