Sunt învăţătoare la o şcoală din oraş, la o clasă de Step by Step. Timpul petrecut alături de elevii mei este destul de mult, cam şase ore pe zi. Fără să vrei, observi compotamentul elevilor atât în timpul orelor, cât şi în pauzele dintre ore, dar mai ales în pauza de prânz, când mergem împreună în sala de mese, mâncăm cu toţii, şi apoi ne relaxăm o jumătate de oră. Exemple de conflicte între elevi sunt multiple, iar datoria noastră, a celor care suntem alături de ei permanent, este să-i determinăm să se accepte aşa cum sunt, cu defecte şi calităti, să-i integrăm într-o colectivitate cu elevi din medii diferite, cu familii diferite.
Conflictul intragrupal: în clasa de elevi, în colectivul didactic, în întreprindere; între facţiunile unui partid politic, în familia lărgită este cel mai des întâlnit la clasă.
Conflictul poate reprezenta atât un pericol, cât şi o oportunitate. El poate avea consecinte negative, poate produce emoţii şi sentimente negative: furie, anxietate, teamă, suferinţă şi agresiune; resentimente, tristeţe, stress; singurătate; blochează comunicarea şi obstrucţionează rezolvarea problemelor.
Transformarea conflictelor, prin natura lor negative şi distructive, în oportunităţi, şanse de progres se poate realiza prin convertirea, reorientarea energiei conflictului în direcţii acceptate şi utile social sau, cel puţin post factum, după manifestarea acestuia, prin valorificarea lui ca experienţă de viaţă, ca act de învăţare cu beneficii profilactice (cum să evităm repeterea lui) sau diagnostice, epistemice (aprofundăm înţelegerea celuilalt, a noastră înşine, a fenomenelor psihosociale).
Una din premisele rezolvării conflictului este acceptarea lui, recunoaşterea prezenţei sale universale. A ignora conflictul interuman sau a-l nega jenaţi, a-l ascunde acolo unde este exclus ca el să nu existe, a declara demagogic că eu (sau noi) trăim într-un climat absolut steril, fără germenii contradicţiilor, înseamnă a duce politica păguboasă a struţului, lăsînd liber conflictul să se dezvolte malign.
De cele mai multe ori la clasă, ca şi in viaţă, acceptăm compromisul.
Compromisul. Este adeseori arta de a te certa pentru nimicuri (“Mai dai tu, mai las eu şi ne întîlnim la mijloc”). De fapt, este o situaţie inferioară celei de victorie-victorie. Persoana face concesii pentru a păstra prietenia. Între participanţi există o relaţie cooperantă. Fiecare crede în celălalt.
Avantaj: Abordarea pare a fi echitabilă. Poate oferi controlul conflictului, mai degrabă decît lichidarea lui. El furnizează timpul necesar pentru realizarea metodei victorie-victorie.
Dezavantaje: fiecare îşi exagerează poziţia, ceea ce constituie subiect de negociere. În final niciunul nu este total satisfăcut, pentru că fiecare a trebuit să renunţe la ceva. Este un armistiţiu, nu o pace definitivă.
Caz concret:
În clasă, elevii sunt împărţiţi în două tabere inegale, aş putea spune, pe de o parte Mihai, un băiat de cartier Bahne, iar de cealaltă parte restul clasei. Situaţii conflictuale sunt zilnice, iar comportamentul băiatului a devenit din ce in ce mai violent datorită situaţiei familiale. Părinţii sunt în prezent în divorţ, copilul suferă si nu vrea să arate ca i-ar păsa, că-l afectează.
În calitate de învăţător, dar şi ca părinte, am încercat pe cât am putut o integrare în colectiv, o acceptare a lui cu defecte şi calităţi, o implicare în proiectele comune ale clasei. Implicarea sa în proiecte cu alţi copii buni din clasă s-a dovedit benefică. Stimulat şi încurajat, s-a dovedit un băiat isteţ şi a fost apreciat în final de colegii săi.
Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei şi obţinerea unui rezultat care este văzut de ambele părţi ca fiind o soluţie permanentă a problemei. Este definiţia ideală. Ea optează pentru termenul exact de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare, încheiere, stingere, eliminare.
Rezolvarea conflictului implică cogniţia (sau gîndirea), afectivitatea (emoţiile şi sentimentele) şi comportamentul (inclusiv comunicarea). Ea se vrea o abordare multidisciplinară, analitică, problem-solving a conflictului, care să-i facă pe participanţi apţi de a lucra împreună pentru lichidarea lui.
Etapele metodei victorie-victorie sunt mai putin cunoscute la o clasa de elevi, dar ar trebui mereu folosite.
Problema este rezolvată reciproc avantajos de către preopinenţii înşişi. Negocierile se bazează pe respect reciproc. Soluţia îi satisface integral pe ambii. Găsirea soluţiei presupune parcurgerea următoarelor etape:
- Cunoaşterea nevoilor reale (eventual prin întocmirea “Hărţii conflictului”, cuprinzând nevoile şi temerile pentru fiecare parte implicată).
- Găsirea punctelor de întîlnire a nevoilor.
- Generarea de soluţii posibile (prin metode de stimulare a producţiei de idei, de genul brainstorming-ului).
- Cooperarea, transformarea adversarului în partener pentru alegerea unei soluţii acceptate de ambii ca permanentă.
- Negocierea este practicata în clasă, elevii implicati într-un conflict sunt puşi faţă în faţă, în mod direct să-şi expună problema conflictuală, dar mai greu caută de bună voie o soluţie reciproc acceptabilă care să le permită să creeze, să menţină sau să dezvolte o relaţie.
Greşeala mea, poate a multora de la catedră, a fost ca nu încercam să-i implic pe cei aflaţi mereu în conflict în munca împreună în calitate de colaboratori. Aceasta nu înseamnă că ei trebuie să se placă unul pe altul, să se aprobe sau să fie de acord ci presupune recunoaşterea nevoilor minimale şi a scopurilor comune şi acceptarea unui anumit nivel de bază al cooperării.
Negocierea la clasele primare se realizeaza prin intermediul cadrului didactic, în postura de mediator.
Principii ale negocierii
Principiul avantajului reciproc (Win-win). Dă orice este mai valoros pentru partenerul tău decât pentru tine şi ia în schimb ceea ce este mai valoros pentru tine decât pentru partener. Interesele pot fi compatibile. Acest principiu nu exclude disproporţia în avantajele obţinute de cele două părţi, lucru normal şi necondamnabil atâta timp cât fiecare urmăreşte avantaje preponderente pentru ea.
Preocupă-te de interesele proprii şi nu face nimic care să nu le avantajeze cu adevărat. Nu face concesii gratuite.
Legea reciprocităţii, care spune că dacă cineva dă sau ia, partenerul va simţi dorinţa de a face acelaşi lucru, simetric. Să dea sau să ia şi el. În negocieri se succed astfel acţiuni compensatorii, cum ar fi concesiile, obiecţiile, ameninţările, represaliile, toate reciproce. Cineva nu poate primi ceva, dacă la rândul său nu dă ceva în schimb. În limba latină principiul sună astfel: Do ut des sau Facio ut facias, ceea ce înseamnă: “Dau, dacă dai”, sau “Fac, dacă faci”.
Traducerea mai liberă şi mai adecvată negocierii este în genul: “Dacă mai dai tu, mai las şi eu”, “Dacă ceri tu, voi cere şi eu”.
Moralitate şi legalitate. Fair-play-ul negocierii este fie sub protecţia legii, fie a eticii partenerilor. Moralitatea în comunicarea umană înseamnă nu numai a negocia în limitele a ceea ce este legal şi moral cu privire la obiectul şi condiţiile negocierii. Ea mai înseamnă şi evitarea sau cel puţin utilizarea rezonabilă a tehnicilor de manipulare minoră sau simplă, cât şi abţinerea totală de la manipularea totală, în care conştiinţa celuilalt trece total sub controlul nostru.
Cei mai mulţi ignorăm faptul că prin denotaţia, sensul cuvintelor noi transmitem doar un infim procentaj din mesaj şi ne comportăm ca şi cum cuvintele ar putea să reflecte în întregime faptele (Ex.: modul de a spune “Mulţumesc” poate spune mai mult decât sensul literar al cuvântului.) Conotaţiile sunt mai numeroase şi mai expresive decât denotaţia, sensul din dicţionar.
Cuvintele “magice” într-o negociere sunt cele simple, precise, pozitive şi concrete.
Propoziţiile: scurte şi cu o anumită pauză între ele, pentru a-i permite ascultătorului să le asimileze şi /sau a interveni, dacă doreşte.
Vocea este definită de ritm, volum şi ton. De obicei nu suntem conştienţi de efectele vocii noastre
Ascultarea activă ca tehnică de optimizare a comunicării, de conversaţie, foarte utilă poate duce la: rezolvarea propriilor conflicte interpersonale, medierea conflictelor şi în consilierea, susţinerea morală, încurajarea interlocutorului.
Aserţiunea “Eu”
Este o frază prin care se începe rezolvarea unei situaţii problematice sau conflict, sau chiar se rezolvă definitiv. Prin “aserţiunea EU” comunicăm ceva altei persoane referitor la modul în care mă simt eu în legătură cu acea situaţie, fără să blamez şi fără să impun modalitatea de soluţionare. O “aserţiune Eu” arată, într-un mod impersonal, care este situaţia ce mă incomodează, ce efecte are aceasta asupra mea şi cum aş vrea EU să fie.
Aserţiunea „EU” ar trebui să o folosesc mereu la clasă.
Exemplu: „Cînd sunt întreruptă, sunt derutată pentru că îmi pierd firul ideilor. Aş vrea să fiu lăsată să vorbesc pînă la capăt”.
Relaţia cadru didactic – elev constituie una din problemele majore ale învăţământului contemporan care a preocupat gândirea pedagogică mondială, ca şi cea din ţara noastră.