Mai degrabă interpretăm decât trăim; ne compunem şi ne jucăm personajul ales, purtăm masca tragică a deliberării, ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile, ne încurajăm elocvent în a fi ceea ce suntem, devotaţi, dispreţuitori, nepăsători sau austeri; monologăm în faţa unui public imaginar şi ne înfăşurăm graţioşi în mantaua rolului nostru inalienabil. Astfel drapaţi, solicităm aplauze şi ne aşteptăm să închidem ochii înconjuraţi de o linişte universală. Ne învăţăm să trăim după frumoasele sentimente pe care le-am rostit, aşa cum încercăm să şi credem în religia pe care o profesăm. Portretul pe care îl pictăm îl exhibăm ca fiind persoana nostră cea adevărată, obiceiurile noastre sunt transformate de conştiinţă în loialităţi şi îndatoriri, iar noi devenim „persoane” sau „măşti.
Individul interpretează rolul care se transformă în unitate de bază a procesului de socializare. Rolul trebuie îndeplinit într-o manieră convingătoare; aceasta este câştigată prin satisfacerea îndatoririlor aduse de rolul respectiv. Performerul este complet implicat în propriul act, el poate fi sincer convins că impresia de realitate pe care o pune în scenă este chiar realitatea adevărată, iar publicul poate fi sincer convins că personajul pe care îl văd chiar posedă atributele pe care pare să le deţină.
O faţă socială dată tinde să se instituţionalizeze, în termenii aşteptărilor stereotipe abstracte cărora le dă naştere, tinde să-şi asume un înţeles şi o stabilitate diferite. Faţa devine o „reprezentare colectivă” şi un fapt cu drepturi depline.Când un actor preia un rol social stabilit, află că o anume faţă a fost deja repartizată pentru aceasta.Dacă achiziţionarea acestui rol a fost în principal motivată fie de dorinţa de a performa sarcina dată, fie de dorinţa de a menţine faţa corespunzătoare, actorul va descoperi că trebuie totuşi să facă ambele lucruri. Dacă un individ vrea să dea expresie unor standarde ideale în timpul unei performări, atunci el trebuie să anticipeze sau să ascundă acţiunile nepotrivite cu aceste standarde. În acest fel se menţine o impresie de infailibilitate, atât de importantă în unele prezentări. Există o faimoasă vorbă care spune că doctorii îşi îngroapă greşelile. aplicare inadecvată nu poate fi ascunsă.
Performerii cultivă adesea impresia că au avut motive ideale pentru câştigarea rolului pe care-l performează, că au calificările ideale pentru acest rol şi că nu au făcut nici un târg strategic ca să obţină acest rol. Performerii chiar încearcă să lase impresia că echilibrul şi competenţa lor sunt ceva ce au avut dintotdeauna şi pentru care nu au trebuit niciodată să depună eforturi într-o perioadă de acumulări.
Un performer tinde să ascundă sau să performeze într-un mod discret acele activităţi, fapte şi motive incompatibile cu imaginea de sine idealizată, ca şi cu cea a produselor sale. În plus, un performer induce adesea publicului său credinţa că el este legat de acesta într-un mod mai ideal decât este de fapt cazul.Mai întâi, indivizii cultivă impresia că rutina pe care o performează în prezent este singura lor rutină sau, cel puţin, cea definitorie. Publicul, la rândul lui, presupune adesea că personajul proiectat în faţa sa este singura realitate a individului care performează acea proiecţie în faţa lor.În al doilea rând, performerii tind să cultive impresia că performarea curentă a rutinei lor şi relaţia cu publicul lor obişnuit au ceva special şi unic. Caracterul de rutină al performării este ascuns; performerul însuşi nu este, de obicei, conştient de cât de rutinizată este performarea lui şi sunt accentuate aspectele spontane ale situaţiei.
Coerenţa expresivă cerută în performări subliniază o discrepanţă crucială între eul nostru uman şi cel socializat. Ca fiinţe umane, suntem creaturi cu impulsuri ce variază, cu stări şi energii care se schimbă de la un moment la altul. Ca personaje puse în scenă pentru un public, nu trebuie totuşi să fim supuşi suişurilor şi coborâşurilor. După cum spunea Durkheim, nu permitem activităţii noastre sociale mai înalte „să se lase condusă de stările noastre trupeşti, aşa cum se întâmplă cu senzaţiile noastre şi cu conştiinţa generală asupra trupului nostru”. Este necesară o anumită birocratizare a spiritului, astfel încât să oferim încredere în realizarea unei performări perfect omogene în fiecare moment programat. Poate cel mai important este să observăm că o impresie falsă, menţinută de un individ în oricare dintre rutinele interpretate de el, poate fi o ameninţare pentru întreaga relaţie sau pentru rolul din care face parte rutina respectivă, căci o dezvăluire discreditantă dintr-o arie a activităţii individului va arunca îndoieli şi asupra altor domenii de activitate, în care poate că nu are nimic de ascuns.
Bibliografie
Émile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, Iaşi, 1995
S.Moscovici, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi, 1999.