Educaţia incluzivă se referă la eliminarea tuturor barierelor din calea educaţiei şi a asigura participarea celor vulnerabili din punct de vedere al excluziunii şi marginalizării (UNESCO, 2000). În primul rând, este vorba de o abordare strategică care are ca scop facilitarea succesului în învăţare pentru toţi copiii. Prima cerinţă a educaţiei incluzive este de a diminua până la a elimina toate formele de excluziune. Ea asigură accesul, participarea şi succesul şcolar pentru toţi copiii.
Incluziunea şcolară în rândul elevilor din grupurile şcolare dezavantajate înseamnă că toţi copiii au acces la educaţie de calitate într-un mediu incluziv.
Şcoala incluzivă reprezintă o provocare pentru şcolile obişnuite, învățământul de masă, însă ea nu trebuie privită ca o ameninţare pentru performanţa acestor şcoli. Multe dintre aceste instituţii găsesc ca fiind dificil să integreze elevii cu nevoi speciale în cadrul claselor obişnuite. Însă această teamă poate fi depăşită prin educaţie, resurse didactice adecvate, sprijin şi nu în ultimul rând credinţa că incluziunea este un drept moral şi social ce nu poate fi negat nimănui.
Există anumite etape ce trebuie urmate în cadrul şcolarizării copiilor cu CES, printre care, în primă fază, este acceptarea ideii că există astfel de copii, recunoaşterea dreptului lor la educaţie și integrarea lor treptată în cadrul şcolilor obişnuite. Astfel pe măsură ce aceşti copii vor creşte, vor deveni adulţi şi vor avea probabil proprii lor copii, incluziunea va fi deja un fapt acceptat şi o măsură firească în cadrul educaţiei.
Promovarea incluziunii înseamnă crearea și îmbunătăţirea continuă a cadrului social și educațional pentru a sprijini experiența de învățare atît la nivel de copil și mediul lui de învățare, cît și la nivel de sistem, și toate acestea – în scopul formării individului, participant plenar la viața societății. Realizarea dezideratului respectiv se bazează pe voința politică și capacitatea statelor de a adopta politici de echitate socială, prin dezvoltarea legăturilor intersectoriale și promovarea incluziunii educaționale
Acest tip de şcoală este deschisă tuturor elevilor, astfel încât toţi elevii să participe şi să înveţe. Pentru ca acest lucru să se întâmple, profesorii şi şcolile, în general, au nevoie de o schimbare, pentru a întâmpina cu mai mult succes diversitatea nevoilor elevilor.
Principiul incluziunii și echității vizează dreptul tuturor copiilor la îngrijire și educație timpurie de calitate. Pentru a asigura acest drept, este necesar ca programele de intervenție timpurie să fie incluzive și echitabile, adică să asigure accesul fiecărui copil la un astfel de program, care să răspundă particularităților de dezvoltare și cerințelor speciale ale acestuia.
În ce privește performanţele şcolare scăzute ale elevilor dezavantajaţi, profesorii sunt de părere că elevii nu sunt motivaţi, sunt plictisiţi, nu au răbdare să asiste la ore sau sunt indiferenţi faţă de şcoală: „şcoala este un rău necesar”, „la școală e mai comod decât acasă”. Profesorii nu au metode adecvate de a lucra cu elevii dezavantajaţi. Multor profesori le lipsesc priceperea şi empatia necesare pentru a lucra cu elevii dezavantajaţi. Programele de formare pentru profesori sunt complet teoretice; mulţi dintre ei le frecventează doar pentru a obţine credite, fără să implementeze ceea ce au învăţat. În ceea ce privește violența în școli, deşi există cursuri pe tema comportamentului violent al elevilor şi metode de intervenţie, profesorii nu ştiu cum să acţioneze şi cum să stăpânească astfel de situaţii. Cei mai mulţi se prefac că nu văd sau nu aud conflictele şi consideră că este inutil să se implice. Unii intervin şi reuşesc să oprească un conflict. Alţii îi pedepsesc pe elevii violenţi dându-le note mici.
Profesorii au reuşit să identifice şi atitudini pozitive faţă de şcoală în rândul elevilor: cei mai mulţi elevi sunt mulţumiţi cu abilităţile pe care le dezvoltă în şcoală şi acest lucru îi motivează; sunt şi elevi care au o atitudine pozitivă, aceştia sunt în general cei care au fost sau sunt implicaţi în diverse proiecte finanţate din fonduri europene; există copii ambiţioşi, din familii foarte sărace, care au sprijinul părinţilor în efortul de a învăţa bine.
Trebuie precizat, de asemenea, că alături de cadrele didactice şi colegii de clasă, un rol important în asigurarea succesului copiilor cu CES este atribuit familiei şi părinţilor acestor copii. A fost demonstrat că, în acele cazuri în care părinţii şi familia s-au implicat activ în procesul de învăţare, copiii cu CES au avut rezultate mult mai eficiente.
Pe măsură ce va interveni această redimensionare a învăţământului, incluziunea nu va mai fi privită ca o acţiune izolată, distinctivă, ci va deveni o acţiune naturală, simultană.
Concluzionând, putem spune că incluziunea nu-i implică numai pe copiii cu CES; ea este de fapt o realitate şi recunoaşterea faptului că fiecare copil este unic. Așadar, Şcoala incluzivă ne demonstrează, că suntem unul, dar nu unul şi acelaşi.
Bibliografie
1. Ungureanu, D., Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000.
2. Vrăşmaş, T., Învăţământul integrat şi/sau inclusiv, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001.
3. Vrăşmaş, T., Şcoala şi educaţia pentru toţi, Ed. Miniped, Bucureşti, 2004.