Nu este o noutate faptul că rezistența la schimbare este o proprietate cu caracter de lege universală. În timpul muncii didactice, profesorul de specialitate se confruntă cu situații uneori excepționale și este întotdeauna necesară găsirea unei soluții sau a unei căi de rezolvare eficiente care să asigure cu succes atingerea obiectivelor care au fost propuse.
Competențele generale și competențele specifice pot fi realizate individual în mod satisfăcător dacă este posibilă o personalizare a conținuturilor de învățat. Având în vedere că din punct de vedere formal există aproximativ 15 tipuri de gândire umană, trebuie să adoptăm aceste puncte de vedere în perspectiva realistă. În acest mod putem găsi o cale de progres în cadrul strategiilor didactice cu eficientă sporită.
Rezistența la schimbare se manifestă și în cadrul proceselor de învățare curente. Este necesară o analiză aprofundată din punct de vedere neuro-chimic ca să putem sublinia și dovedi caracterul de lege universală. Pur și simplu este o lege asemănătoare cu inerția în cadrul mecanicilor newtoniene.
Studentul sau elevul vor întâlni o piedică de natură interioară care poate fi dovedită material atunci când este necesar, piedică ce îl pune în dificultate vis a vis de obiectivele pe care și le dorește ca și posibilitate de progres personal în sens vocațional.
O abordare modernă și cu șansă de reușită certă poate fi o strategie didactică îndreptată spre tipul formal de inteligență necesară achiziției de cunoștințe. În acest sens, este necesară corelarea și parcurgerea a trei criterii sau etape:
Primul criteriu este criteriul precizării: Identificarea tipului de gândire curentă, cea care este familiară subiectului. Această încadrare se poate face prin teste psihometrice și de personalitate asociată care sunt dedicate și cunoscute ca eficiență.
Al doilea criteriu sau criteriul naturalizării subiectului : Presupune grefarea unui sistem adaptabil de gândire proprie care devine utilă și agreată în perfomare școlară. Acest lucru trebuie făcut în acord cu personalitatea subiectului și din convingere proprie că instrument de utilitate.
Al treilea criteriu sau criteriul independenței operaționale presupune un antrenament cu finalitate practică, acela prin care studentul sau elevul devine artizanul programelor școlare în legătură cu realizarea competențelor generale și specifice pe care trebuie să le dovedească în timpul evaluărilor.
Realizarea cu succes a celor trei obiective conduc inerent și la confortul intelectual necesar amortizării rezistenței la schimbare. În sens pedagogic aceste criterii pot fi parcurse având în vedere că rolul profesorului de specialitate este acela de dirijare a proceselor de învățare.