În procesul predării-învăţării, aprecierea şi notarea rezultatelor şcolare ocupă un loc deosebit de important. Aprecierea şi caracterizarea performanţelor atinse de elevi, prin intermediul notelor, se realizează ţinând cont de un anumit ciclu de procesare şi, desigur, de o dozare bazată pe prescripţiile igienei muncii didactice.
Notarea nu se poate face fără o prealabilă examinare, după cum examinarea fără notare este neterminată.
În asemenea condiţii, nota reprezintă instrumentul unui diagnostic de progres, cu atât mai mult cu cât învăţământul tinde spre o pregătire în care axa centrală este competitivitatea. Cultivând un anume grad de motivaţie faţă de învăţătură, nota oferă informaţii utile în luarea deciziei privind orientarea şcolară şi profesională, precum şi în ierarhizarea elevilor. Aşa se explică de ce omul de la catedră trebuie să evite superficialitatea faţă de evaluare sau sancţionarea rezultatelor elevilor. În consecinţă, notarea trebuie să fie corectă şi bazată pe:
a) obiectivitate – exactitate, precizie, corectitudine, responsabilitate şi competenţă docimologică;
b) validitate – nota acordată să corespundă poziţiei, treptei ierarhice din sistemul de notare (cu cifre, calificative, etc.);
c) fidelitate – nota acordată de un profesor se menţine la oricare alt examinator, dacă ar reface evaluarea.
Practica pedagogică distinge două modele de notare a rezultatelor şcolare:
1. Modelul notării în grup, ce se defineşte prin aprecierea fiecărui elev în funcţie de o normă unică şi în comparaţie cu ceilalţi şi cu nivelul aşteptat, în raport cu: obiectivele vizate, prin compararea rezultatelor obţinute cu cele aşteptate; compararea rezultatelor constatate cu cele posibil de obţinut, dat fiind nivelul elevilor din grupul respectiv.
2. Modelul de notare individual se aplică instruirii diferenţiate, în funcţie de posibilităţile fiecărui elev. În acest caz, se face apel la testul de dezvoltare, elevul fiind cooptat în procesul de evaluare, pentru a conştientiza valoarea cunoştinţelor dobândite.
Sistemele de notare mai importante, la nivel mondial, sunt:
– în Franţa, scara notelor este de 20 de note;
– în România, Ungaria şi Finlanda, scara este de 10 note;
– în Suedia şi Norvegia, scara este de 7 note;
– în Bulgaria, Elveţia şi Germania, scara este de 6 note;
– în Rusia, scara este de 5 note.
Ordinea de mărime a notelor este de la cele mai mici la cele mai mari (Austria, Germania), dar, de cele mai multe ori, ordinea de mărime a notelor este descrescătoare, de la cele mai mari la cele mai mici – România, Bulgaria, Danemarca, Suedia ş.a. La noi în ţară, scara de notare are 10 trepte; notele sunt de la 1 la 10, cu minimul de trecere stabilit la 5; criteriile de notare sunt performanţele atinse de elevi. În catalog, notele se trec în rubrica specială la disciplina de învăţământ istoria, sub formă de fracţie. Profesorul are obligaţia de a trece notele acordate elevilor în carnetul de note al acestora.
În cazul probelor orale, pentru obiectivitate, profesorul trebuie să explice elevului de ce a primit nota respectivă, precizând ce a ştiut şi ce nu, dacă a progresat sau nu şi să i se recomande ce mai trebuie să facă pentru a atinge performanţe superioare .
Aşadar, evaluarea rezultatelor şcolare obţinute de elevi constituie o parte integrantă a procesului de predare-învăţare a istoriei în şcoală. În acest timp, evaluarea randamentului şcolar este latura cea mai importantă şi cea mai dificilă a componentelor didacticii speciale a învăţământului istoric în şcoală. Sporirea ponderii formative a metodelor de evaluare continuă se îmbină cu perfecţionarea tuturor formelor şi tehnicilor de verificare a rezultatelor cognitive, afective şi psihomotorii la istorie, promovându-se competenţa şi ierarhizându-se valorile societăţii în spiritul obiectivităţii şi umanismului pedagogic. Toată viaţa dăm examene în faţa naturii, societăţii şi în faţa propriei conştiinţe, încheiate cu eşecuri sau cu victorii. Astfel, va trebui să luăm măsuri ameliorative privind examinarea, aprecierea şi notarea rezultatelor şcolare, pentru reducerea – la minimum – a riscurilor de eroare în evaluarea lor .
Bibliografie
1. FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
2. PĂUN, Emil, Introducere în pedagogie, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005.
3. RANCU-BODROG, Gheorghe, Predarea istoriei românilor în şcoala primară, Drobeta Turnu-Severin, Editura Radical, 2003.