De foarte mult timp asistăm la adevărate drame pe care le trăiesc copiii care au un părinte sau chiar ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Motivele plecării lor sunt variate: lipsa unui loc de muncă în țară, un salariu mai mare pe care îl pot primi pentru aceeași muncă prestată, nevoia urgentă de un venit mai mare, etc. Copiii sunt așadar lăsați în grija altor persoane, de obicei a membrilor familiei (bunici, mătuși, unchi) care pot acoperi în mare parte nevoile resimțite de copii (îngrijire, comunicare, sprijin).
De-a lungul anilor, la școala la care profesez am avut numeroase cazuri de elevi cu părinții plecați în străinătate și lăsați în grija bunicilor.
Inclusiv în acest an școlar, din cei 13 elevi din clasa mea (învățământ cu predare simultană), 3 au ambii părinți plecați la muncă în străinătate de când ei frecventau grădinița.
De fiecare dată am constatat o interiorizare a elevilor respectivi, o emotivitate crescută și o nevoie mai mare de afecțiune și atenție. Bunicii își dădeau tot interesul și toată silința în educația și îngrijirea lor, dar era evidentă lipsa afecțiunii din partea părinților, în special din partea mamei. Am încercat de fiecare dată ca mai ales acești elevi să se simtă la școală ca într-o familie, să fie încurajați, lăudați atunci când au câte o reușită, să îi fac să socializeze cu toți elevii, nu doar cu câțiva pe care îi aveau prieteni.
E deosebit de importantă pentru acești copii comunicarea cu părinții plecați; o comunicare constantă, bazată pe emoții și sentimente, care să nu creeze goluri în relația lor, îi va face să nu se simtă abandonați. Copiii simt nevoia să vorbească despre problemele lor de zi cu zi, să le ceară un sfat părinților, să le comunice despre performanțele lor școlare. Au nevoie de încurajări, de vorbe frumoase, trebuie să știe că sunt mereu în gândul părinților. Lipsa unui adult care îi supraveghează și îi susține, mai ales la nivel afectiv, în acțiunile lor, poate avea asupra acestora efecte negative la nivel emoțional și comportamental.
La nivel emoțional, copiii se pot simți fără speranță, fără susținere în orice activitate, lipsiți de un viitor fericit, retrași, lipsiți de dorința de a comunica cu ceilalți. La nivel comportamental pot apărea izolarea, absenteismul, abandonul școlar, asocierea în grupuri deviante.
Nevoia unui model pentru fete, în lipsa mamei, va îndrepta întotdeauna atenția acestora spre doamna învățătoare.
Așa s-a întâmplat și cu o elevă de-a mea lăsată în grija străbunicii. În fiecare pauză micuța de clasa I lucra de zor la câte un desen, o felicitare cu inimioare, pe care la sfârșitul orelor le strecura timidă pe catedră. Prefera să scrie câte un bilet dacă dorea să îmi spună ceva, abia răspundea și atunci când o întrebam eu. O surprindeam în timpul orelor cum se uita îndelung la mine, întârziind să se apuce de scris sau de citit împreună cu ceilalți copii care ascultau sarcinile primite. Nu o certam, o mângâiam pe cap și o îndemnam să se apuce de treabă. Termina oricum înaintea celorlalți, fiind o fetiță deosebit de isteață. Cu timpul, venea în pauze la catedra unde corectam caiete sau fișe de lucru, pentru a mă întreba câte ceva, fiind însoțită însă de prietena ei, pentru a-și învinge timiditatea.
A devenit încet-încet mai comunicativă, văzând că îi răspund la dovezile de afecțiune. Și acasă muncea la câte un desen-surpriză pentru mine, scriindu-mi ,,Te iubesc, mami!” spre îngrijorarea străbunicii; aceasta, care avea în grijă două strănepoate, mi-a povestit că fetița vrea ca dimineața să i se prindă părul într-o coadă la spate „că așa are doamna prins părul”, iar poza făcută cu mine la școală i-a trimis-o mamei în Italia, scriindu-i că așa arată mama și fiica. Nu are cum să nu te emoționeze o bătrână cu lacrimi în ochi care spune aceste lucruri și care credea că fata mă supără cu desenele și bilețelele ei zilnice. I-am spus să nu o certe, pentru că fata suferă din cauza plecării mamei și un „refuz” din partea mea ar afecta-o negativ. Dragostea ei pentru mama plecată la muncă nu se va diminua, această relație specială a fetei cu mine, „mama” de la școală, o va ajuta însă pe plan afectiv.
Anul școlar următor, biletele s-au rărit considerabil; avându-l ca elev în clasa pregătitoare pe fiul meu, fata respectivă (elevă în clasa a II-a) a considerat, probabil, că nu mai poate concura cu cel care îmi spune ,,mami” pe bună-dreptate…