Motivația reprezintă „ansamblul factorilor care declanșează activitatea omului, o orientează selectiv către anumite scopuri și o susține energetic.” (Anca Dragu, Sorin Cristea, 2003, p 72). În activitatea didactică, este cea care determină învățarea eficientă și performanțele elevului.
Anca Dragu prezintă cinci criterii conform cărora motivația poate îmbrăca diferite forme. Criteriul privind relația motiv-învățare-scop împarte motivația în intrinsecă și extrinsecă. Motivația intrinsecă este superioară. În cadrul acesteia, scopul este intern. Elevul învață pentru că activitatea îl satisface. Când motivația este extrinsecă, scopul activității este extern. Sursele acesteia se află în exteriorul subiectului. Acestea pot fi: consolidările, feedback-ul și recompensele. O activitate este realizată de un elev pentru un avantaj sau pentru a evita o neplăcere. Mihaela Stanciu amintește câteva elemente pe care le poate folosi profesorul pentru a stimula motivația extrinsecă: „prezentarea agreabilă a unei lecții, claritatea materialului, efectul de surpriză.” (Mihaela Stanciu, 2021, p 51).
Conform criteriului conținutului psihologic al motivelor, motivele pot fi: cognitive, de interes, de ambiție, de teamă. Criteriul valoric împarte motivele în: motive sociale și individuale, pozitive și negative. Criteriul aspectului temporal clasifică motivele în: imediate (momentane) și îndepărtate (de perspectivă). (Anca Dragu, Sorin Cristea, 2003, p 74).
În continuarea demersului său, autoarea vorbește despre patru situații motivaționale specifice învățării școlare: situația de control, situația de competiție, de joc și de performanță. Situația de control presupune dirijarea elevului din exterior, prin constrângere, sau din interior, atunci când elevul consideră că rezultatele se datorează propriei activități. Situația de competiție presupune dorința de a excela în activitatea de învățare, de afirmare. În ceea ce privește situația de joc, este cunoscut faptul că acesta oferă copilului plăcere. Jocul poate fi folosit ca o formă complementară activității la clasele mici, în vreme ce la clasele mari trăsături precum atractivitatea și accesibilitatea trebuie transferate activității didactice. Analizând situația de performanță, autoarea susține faptul că obținerea acesteia stimulează învățarea și inspiră plăcere. (Anca Dragu, Sorin Cristea, 2003, p 76).
În cadrul cercului Creație literară, se poate folosi atât motivația extrinsecă, cât și cea intrinsecă. Participarea elevilor la concursuri de creație literară, publicarea de materiale în paginile revistei instituției, obținerea de performanțe școlare care se reflectă în notele obținute sunt forme pe care le poate îmbrăca motivația extrinsecă. Pentru a spori motivația intrinsecă, aceea care le provoacă elevilor plăcere în activitatea de a învăța, pot fi folosite strategii didactice bazate pe teoria inteligențelor multiple. Dacă elevii ajung la scrierea de text prin activități în care își pot manifesta propriile talente, înclinații, valorificând diferitele tipuri de inteligență-vizuală, muzicală, logico-matematică, spațială, fizico-chinestezică, intrapersonală, interpersonală, naturalistă, existențialistă – demersul educativ va fi unul mai plăcut, iar motivația intrinsecă a elevilor va fi sporită. Pentru copiii, motivația intrinsecă ocupă un loc important. Șansele ca ei să învețe sunt mai mari dacă activitatea în sine le provoacă plăcere, față de momentele în care sunt constrânși din exterior.
În concluzie, motivația reprezintă un concept cheie în cadrul procesului educativ desfășurat la cercul de creație literară. Pentru ca elevul să-și însușească cât mai multe noțiuni sau să-și dezvolte abilitățile de scriere creativă, sunt utilizate ambele tipuri de motivație, valorificându-se insistent motivația intrinsecă.
Bibliografie
1. Dragu, Anca, Cristea, Sorin, (2003): Psihologie și pedagogie școlară, ediția a doua, Ovidius University Press, Constanța,
2. Stanciu, Mihaela (2021), Strategii didactice interdisciplinare utilizate în motivarea elevilor în lecția de literatură: Editura Universitară, București.