Epoca în care trăim este dominată de puternica expansiune a știintei și tehnicii în toate domeniile de activitate și de accelerarea continuă a ritmului de viata al oamenilor. Aceste caracteristici ale contemporaneității au consecințe directe și asupra pregătirii tinerei generații, care trebuie să facă față atât cerințelor actuale ale societăți, cât și dezvoltării sociale ulterioare.
Mai întâi, creșterea atât de rapidă a volumului de informații în toate domeniile, uzura accelerate a cunoștințelor pretinde adaptarea continuă a obiectivelor școlii, a conținutului, formelor și metodelor de învățământ acestei dinamici informaționale.
În al doilea rând, noul ritm de viață care solicită omul într-o măsura tot mai intensă, din punct de vedere social, cultural și profesional se răsfrânge și asupra elevului.
Relațiile dintre maturizare și învățare, dintre dezvoltare și cultură, dintre educație și învățare sunt exprimate de S. L. Rubinstein (1958) astfel: ”Copilul nu se maturizează mai întâi și după aceea este educat și instruit. El se maturizează în timp ce este educat și instruit.”
În ce condiții se formează la elevi atitudinea activa față de învățare? Ce obiective trebuie să urmărească procesul de învățare pentru ca însușirea activă și creatoare a cunoștințelor să devină o trăsătură caracteristică permanentă, de durată?
Exista deja numeroase studii în literatura psihologică și pedagogică, ai căror autori încearcă să răspundă acestei probleme. Modalitățile recomandate pentru rezolvarea ei sunt multiple și variate. Toate aceste studii precizează că motivația este una din condițiile esențiale, dar și cea mai complexă, care asigură dobândirea de noi cunoștințe.
Una dintre problemele centrale ale psihologiei este motivația. Ea încearcă să explice de ce anume oamenii fac ceea ce fac, de ce preferă o activitate alteia şi ce anume îi face să treacă de la o activitate la alta. În psihologie se urmărește surprinderea și descrierea fenomenelor, actelor de conduită dar și cauzele generatoare, determinismul lor. Un act comportamental nu pare și nu se manifestă fără a exista o anumită incitare, determinare, susținere energetică direcționată. Chiar și atunci când nu există un scop, un obiectiv, un comportament are la bază o cauză.
În sensul ei general noțiunea de motivație a fost introdusa în psihologie la începutul secolului al XX-lea. Termenul de motivație deriva de la adjectivul latin motivus = care pune în mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Definirea motivației și stabilirea rolului ei în explicarea comportamentului este departe a se fi finalizat din punctul de vedere al psihologilor. Noțiunea are sensuri multiple. Este clar că un motiv este cauza principală a unui eveniment. Acesta determină modul în care o persoana reacționează, nu doar situația în care se acționează. „Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea conduitei”(Andrei Cosmovici, 2005, p.198). De aici aflăm că motivația este compusă din ansamblul motivelor. Astfel, în „ Marele Dicționar al Psihologiei”, motivația este definita ca o suma de „procese fiziologice și psihologice responsabile de declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitiva sau aversivă conferita elementelor de mediu asupra cărora se exercita acel comportament”.
Motivației i s-a atribui diferite roluri: o simulare și descărcare de energie, o reacție ce este asociată unui stimul,o acțiune spontană ce oferă o energie aparte organismului, un factor psihologic ce influențează comportamentul individului. Motivația explică, de asemenea, și trecerea de la starea de repaus la cea de acțiune. Trebuie înțeles faptul că nu orice cauză devine un motiv. Motivul este o cauza internă a conduitei noastre.
De-a lungul timpului, motivația a primit diferite definiții. In DEX, este definită ca: „ Totalitatea motivelor sau mobilurilor (conștiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acțiune sau să tindă spre anumite scopuri.”. O altă definiție concluzionează că: „prin motivație înțelegem o formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismele de comandă și control ale sistemului personalități și o oscilație de la stare inițială de echilibru, un deficit energetico-informațional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută”. O definiție mai completă este cea oferită de Al. Roșca: ”Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.
Ceea ce transformă ființa umană într-un subiect selectiv și activ este motivația. Având o structură motivațională proprie, omul are o relație dublă cu mediul ambiant: de independență- omul are capacitatea de a acționa pe cont propriu, chiar dacă lipsesc stimulii și solicitările externe, iar alta de dependență- omul își satisface stările de necesitate pe baza schimburilor din mediul ambiant.
Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și face referire la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Procesul de învățate este facilitat și energizat de motivație prin o intensificare a efortului și prin concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru o activitate de învățare. Elevii motivați sunt mai perseverenți și învață mai eficient. Una din cauzele ce duc la a învăța/ a nu învăța este motivația. Dar motivația poate fi și efectul activității de învățare. Atunci când cunoști rezultatele învățării, mai ales dacă acestea sunt pozitive, îți poți susține eforturile ulterioare. elevului. Din satisfacția inițială de a fi învățat, elevul își va dezvolta motivația de a învăța mai mult. Așadar, relația cauzală dintre motivație și învățare este una reciprocă. Motivația energizează învățarea, iar învățarea încununata de succes intensifică motivația.
Psihologii au ajuns la concluzia că principalul resort intern al eforturilor omului de a se perfecționa prin învățare este motivația. Educația formulează noi cerințe spre a stimula dezvoltarea copilului.
În acest context interpretativ, un rol deosebit revine educaţiei, aceasta fiind cea care dinamizează natura motivaţiei: a trebuinţelor, motivelor, intereselor, aspiraţiilor şi idealurilor, a gradului său de conştientizare şi subiectivizare.
Privind din această perspectivă, P. Golu defineşte motivaţia ca „model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare şi educaţie în achiziţie internă a persoanei” (Golu P. 2006, p.96)
Analizând cele spuse mai sus, putem afirma că motivația învățării este definită ca totalitatea motivelor ce determină, orientează, organizează și potențează intensitatea efortului de învățare. Motivul învățării elevilor poate fi un sentiment, o dorință, o idee ca rezultat al reflectării în conștiința lor a cerințelor societății din care fac parte. Trebuie clarificat faptul că o activitate umană de învățare nu se produce având ca impuls un singur motiv, ci este determinată și susținută de o multitudine de motive.
Printre motivele pentru care oamenii urmează școala este reușita socială. Putem spune că mergem la școală pentru a promova în societate, pentru a avea un statut social superior, pentru a reuși în viață. Elementele fundamentale ale motivației învățării sunt reprezentate de coordonatele valorice ale modelului dominant de reușita socială.
Declanșarea, orientarea și susținerea oricărei activități psihice sunt influențate de motivație. Acesta este rolul motivație în învățare. Putem recunoaște un elev motivat pentru activitatea de învățare dacă el este implicat în sarcinile de învățare, își autoreglează activitatea de învățare, dispune de o mare capacitate de mobilizare a efortului de învăţare, are tendinţa de a opera în mod constant transferul a ceea ce învăţat de la un domeniu la altul.
Procesul de învățare dar și rezultatul învățării sunt influențate tot de motivație. Sintagme și etichetări negative precum elevii nu mai sunt interesați să învețe, n-au drag de carte, nu sunt motivați să învețe apar frecvent în observațiile din mediul școlar. Este o realitate semnalată frecvent de profesorii din țara noastră și o problemă actuală, la care specialiștii din domeniul științelor educației, dar și practicienii au încercat să caute soluții.
Termenul „ a fi motivat la învățătură” exprimă o stare mobilizatoare și direcționată spre atingerea unui scop. În acest caz, elevul este profund implicat în sarcinile de învățare, este orientat spre finalități, într-o mare măsura conștientizate. Elevul transferă în învățare potențialul cognitiv, afectiv, experiența de viață. La celălalt pol, termenul „a nu fi motivat pentru învățătură”, se identifică prin pasivitate, inactivitate, concentrare lentă și greoaie spre o sarcină de învățare, lipsa spontaneității și a curiozității.
Motivația este principalul vector al personalității, care direcționează comportamentul elevului spre scopurile educaționale. Putem afirma că nu poate avea loc un proces educațional real, științific fără identificarea motivelor învățării și aria lor de acțiune. Un rol aparte îl are profesorul. El este cel care trebuie să știe să folosească forța acestor motive în educația elevilor.
Motivele învăţării, ca şi motivele întregii activităţi se formează sub influenţa condiţiilor exterioare. Ele intră în acţiune, fiind stimulate tot de aceste condiţii care se raportează în poziţie de scop faţă de activitatea de învăţare. De exemplu: elevul învaţă pentru că doreşte să-i bucure pe părinţii pe care îi respectă. Când scopurile sunt exterioare învăţării (obiecte, rezultate, situaţii) ele pot fi produse atât de elevii înşişi, cât şi de alţii (profesori, părinţi) şi obţinerea lor constituie un mijloc de satisfacere a motivelor ce susţin învăţarea.
Dacă în cele spuse anterior, am clasificat motivația ca fiind externă și internă, în mod real, învățarea este motivată atât intrinsec cât și extrinsec. Însă, s-a constatat că învățarea productivă are loc atunci când copilul învață din plăcere, din interes cognitiv, deci spunem că este motivată intrinsec. Unele motive intrinseci au caracter primar, legate de satisfacerea nevoilor de bază ale ființei umane, altele au caracter secundar, fiind derivate din cele extrinseci, prin interiorizarea lor.
Motivația externă are în centrul ei – profesorul. Acest tip de motivație are rolul de a declanșa motivația internă, după care acțiunea ei încetează. Dacă eșuează în a declanșa motivația internă, motivația externă se transformă într-un mecanism specific mitei.
Influența motivație asupra învățării este covârșitoare. Am observat faptul că motivația intrinsecă este motivația optimă deoarece acest tip de motivație este caracterizată prin interes, încredere, duce la performanță, la dezvoltarea creativității, la creșterea perseverenței, a respectului de sine, aduce o stare generală de bine. Motivația învățării este o tendință înnăscută a omului dar ea poate înceta brusc dacă nu are condițiile necesare dezvoltării. Ea încorporează mai mult interes, exaltare şi încredere, ducând la creşterea performanţei, a perseverenţei şi creativităţii, a vitalităţii, respectului de sine şi a stării generale de bine a individului – o înclinaţie naturală către asimilare, măiestrie, interes spontan, explorare.
Oamenii au această tendinţă către motivația învățării, din naştere, dar ea poate înceta brusc, dacă condiţiile nu îi sunt propice. Teoria evaluării cognitive (TEC) sugerează că motivația învățării înfloreşte atunci când circumstanţele o permit. Conform TEC, evenimentele socio-contextuale (ex. Feedback, comunicare, recompense etc.), care sporesc sentimentul de competenţă pe durata unei acţiuni, pot avea ca efect creşterea motivației învățării pentru acţiunea respectivă.
Astfel, șansa, recunoaşterea sentimentelor, ocaziile de auto-direcţionare au ca efect creşterea motivației învățării, deoarece conferă un sentiment mai puternic de autonomie.
„Motivaţia intrinsecă îşi are sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisface prin îndeplinirea acelei activităţi. Ea îl determină pe individ să participe la o activitate pentru plăcerea şi satisfacţia pe care aceasta i-o procură, fără a fi constrâns de factori exteriori.” (Dragu A., Cristea S., 2003, p.75)
Curiozitatea este forma de bază a motivației interne. Lângă ea se alătură nevoia de a ști, de a-și îmbogății cunoștințele. În contradicție cu motivația internă, cea externă se află în exteriorul individului și a activității de învățare. Învățarea nu devine un scop în sine ci este un mijloc de a atinge anumite scopuri( note bune, laude, cadouri). În aceste condiţii, învăţarea se efectuează sub semnul unei solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară, fără să ofere satisfacţii nemijlocite şi cu un efort voluntar crescut.
Subiectiv, această motivaţie e însoţită de trăiri emoţionale negative (teama de eşec, teama de pedeapsă) sau de trăiri pozitive, dar îngust utilitariste (aşteptarea laudei sau a recompensei materiale). Învăţarea apare, în acest din urmă caz, atrăgătoare în virtutea consecinţelor ei Tema motivație învățării a rămas de actualitate, iar literatura de specialitate s-a focalizat asupra ei. Specialiștii au încercat să găsească modalități de stimularea a motivației pentru învățare, dar și tehnici prin care profesorii pot crește gradul de motivare a elevilor.
Stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic al educatorilor, al acelora care, după cum spunea J.A Comenius, au „cea mai minunată îndeletnicire din lume”. Stimularea elevilor se realizează de către profesor, acesta trebuie să posede anumite trăsături de personalitate și un stil de lucru.
Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:
- Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem preveni comportamentele deviante.
- Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
- Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de elev. Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă elevului încrederea în sine, îi întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală.
- Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un mod productiv. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care să potenţeze această disponibilitate naturală a elevilor.
- Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au tendința de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
- Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
- Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
- Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat fizic dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea comportamentului respectiv.
- Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o atenţie sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este o întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu întotdeauna profesorul face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii este lauda. Totodată aceasta este și cea mai la îndemână.
S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este prezentat scopul învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt apreciați, când le sunt arătate progresele făcute, când sunt curioși. De obicei, orice proces de învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare sau supramotivare, şi creste în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul motivaţiei interne nu există saturaţie.