De departe cel mai încercat domeniu după revoluție este domeniul învățământului în România. Reforme peste reforme, tendințe peste tendințe de implementare a diferitelor modele de sisteme de învățământ, poate uneori prea multe forme fără fond. Învățământul românesc a rămas unul conservator, care încurajează competiția, care clasifică de la 1 la 10 noțiuni și nu competențe.
În perioada 25-29 august, am participat la o mobilitate de tip Job Shadowing în Joensuu, un orașel din Finlanda la o școală care mi-a demonstrat în fiecare zi de ce învățământul finlandez este atât de apreciat. Din această experiență am învățat că succesul educațional finlandez nu se datorează doar resurselor materiale, ci și filozofiei lor asupra educației. Ei pornesc de la ideea că fiecare copil are ritmul și potențialul lui, iar rolul școlii este să îl sprijine, nu să îl forțeze într-un tipar. Învăţământul finlandez pleacă de la un crez simplu: toţi copiii sunt îndreptăţiţi la o educaţie egală, nu trebuie lăsaţi pe dinafară fiindcă au avut un start mai nefericit în viaţă şi nu trebuie etichetaţi. Sună idealist, dar, printr-un efort cumulat, finlandezii au reuşit în câteva zeci de ani să aibă rezultate remarcabile, nu numai la testele de evaluare PISA, ci în toate privinţele sistemului educaţional: de la grădiniţă la universitate.
Am observat că ziua de școală începe într-un ritm mai calm decât în România. Profesorii pun accent pe starea de bine a elevilor, iar interacțiunile sunt bazate pe respect reciproc și încurajare. Orele sunt interactive, elevii sunt implicați în discuții, în proiecte și în activități practice.
Un aspect care mi-a atras atenția a fost faptul că profesorii nu se poziționează doar ca autorități, ci mai degrabă ca ghizi în procesul de învățare. Evaluarea nu este centrată exclusiv pe note, ci pe progresul individual și pe dezvoltarea competențelor.
De asemenea, pauzele sunt mai frecvente și mai lungi, ceea ce le oferă copiilor timp să se relaxeze și să revină cu energie la ore. În același timp, colaborarea între profesori este strânsă: planifică împreună, discută cazuri concrete și caută soluții adaptate fiecărui elev.
Mi-a plăcut modul în care elevii sunt încurajați să își exprime opiniile, să pună întrebări și să își asume responsabilitatea pentru învățare. Cred că aceste practici ar putea fi adaptate și în România, chiar dacă în condiții diferite, pentru a stimula motivația și implicarea copiilor.
Un alt aspect de remarcat este respectul față de profesie: profesorii sunt bine pregătiți, sprijiniți și respectați de societate. Această recunoaștere contribuie la crearea unui climat educațional sănătos și productiv.
Școala dispunea pe lângă săli de clase bine echipate și spații deschise cu diferite tipuri de mobilier unde elevii puteau lucra individual sau în grupuri mici cu profesorul. Deși uneori poate fi dificil să nu existe limitele de reducere a zgomotului într-o sală de clasă, rareori se simțea „prea zgomotos”. Elevii aveau de ales unde să stea (uneori) și puteau fi adesea văzuți în grupuri mici lucrând la temele lor. Profesorii erau apoi liberi să se miște prin spațiu și să lucreze cu diferite grupuri. Mi-a plăcut mediul deschis și elevii au avut libertatea de a alege. Ar putea funcționa acest lucru într-o școală din România? Cât de confortabili s-ar simți profesorii să nu-și poată vedea toți elevii tot timpul?
Pentru a stimula gândirea şi creativitatea dar şi independenţa elevului, majoritatea din temelor pentru acasă sunt sub formă de proiect, acesta încercând să găsească soluţii cu aplicabilitate în practică mai puţin rezolvarea unor teme cu conţinut ştiinţific abstract.
Experiența prânzului a fost una dintre cele mai mari diferențe pe care le-am observat la școală. Programul de prânz era eșalonat, așa că de obicei erau una sau două clase în sala de mese odată. Elevii erau liberi să coboare scările la prânz după ce se spălaseră pe mâini și se serviseră singuri prânzul. Li se dădeau farfurii și tacâmuri adevărate, iar aproape fiecare elev lua salată, felul principal și un pahar cu lapte. Singurele opțiuni pentru băutură erau laptele (integral și degresat) și apa. Elevii își puteau alege locurile în cantină, iar profesorii stăteau și mâncau prânzul cu elevii.
Elevii încep în clasa întâi cu ore de meșteșuguri, unde li se permite să fie creativi, să își exerseze abilitățile motorii fine și să colaboreze cu colegii lor. Clasele de meșteșuguri din clasele întâi și a doua sunt dotate puțin diferit față de clasele mai mari; cu toate acestea, conceptele și obiectivele sunt aceleași. Toți băieții și fetele participă la cursuri de meșteșuguri, care constă în meșteșuguri „dificile”, cum ar fi prelucrarea lemnului/metalului, și meșteșuguri „ușoare”, cum ar fi cusutul și tricotatul. Acești elevi lucrau cu ferăstraie, șlefuitoare și unelte de sculptat. Independent. Am văzut copii de 7 ani cosându-și propriile jucării. Am văzut copii de 8 ani operând independent o mașină de cusut. Am văzut copii de 9 ani folosind un ferăstrău manual pentru a construi căsuțe pentru păsări. Școala dispunea de un astfel de atelier de meșteșuguri și de atelier de cusut dotat cu mașini de cusut.
Așadar, putem crea experiențe variate pentru elevii noștri, care să integreze o varietate de meșteșuguri, de la prelucrarea lemnului/metalului la tricotat și cusut, până la imprimare 3D și programare? Cu siguranță, da!