Construit ca o invitaţie la descoperirea structurilor secrete ale lumii, studiul de faţă porneşte de la îndemnul de a privi lumea ficţională aşa cum se prezintă ea oglindită de imaginarul realităţii şi al tainei. George Călinescu distinge patru mituri populare „nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone”: mitul etnogenezei poporului român (Traian şi Dochia), mitul marii treceri (Mioriţa), mitul jertfei creatoare (Meşterul Manole) şi mitul erotic (Zburătorul). Pe lângă acestea – conchide George Călinescu în Istoria literaturii române, Compendiu – „încearcă să se ridice şi altele”. Între aceste „altele” se impune a aşeza, în primul rând, mitul timpului etern sau sacru, aşa cum este incorporat în basmul popular cules de Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm care ar ilustra exemplar trăsăturile definitorii ale speciei, dar şi concepţia mioritică a poporului român despre rostul omului în lume, despre viaţă şi moarte.
Cel puţin aşa ne învaţă unele manuale şcolare.
Dar în acest basm nu este vorba nicidecum despre viaţa terestră comună şi nici despre moarte ca o integrare firească în ciclul etern al naturii. Lazăr Şăineanu în Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romantice (Bucureşti, 1895) susţine că basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte „sub forma sa integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană.” Într-un excepţional eseu (din vol. Sentimentul românesc al fiinţei, 1978), despre acelaşi basm, filosoful Constantin Noica scria: „nu cunoaştem o altă operă în proză a geniului românesc care să aibă atâta miez, de la primul şi ultimul gând, şi o atât de riguroasă scriitură ori rostitură ontologică”.
Abordând mitul timpului, în diversele sale ipostaze: netimp, etern sau divin, terestru sau cosmic, reversibil sau ireversibil, Victor Kernbach constată, în Dicţionar de mitologie generală (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989) că timpul mitologic rămâne încă un concept misterios. Prezent în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Kernbach îl asociază cu mitul timpului relativist din alt basm românesc Trei copii săraci (col.Cristea Sandu-Timoc) unde eroul central peregrinează mii de ani din stea în stea şi când dorul îl întoarce pe pământ constată că nimic din ceea ce cunoştea nu mai există.
Aici e vorba însă de un timp cosmic, care se derulează mai lent decât cel terestru. În Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, timpul de pe celălalt tărâm, al zânelor, este etern sau sacru, adică „fără de moarte”. Avem de a face aici, în viziunea poporului nostru, cu o reprezentare a raiului. În acest tărâm al tinereţii fără bătrâneţe nu există timp măsurabil, nici contraste, înfrângeri sau victorii, dureri sau bucurii comune, ci numai o stare de fericire continuă, la care omul „fără bătrâneţe” nu se poate adapta. Încercarea de a eluda moartea înseamnă uitare, iar uitarea este echivalentă cu somnul, cu pierderea de sine, cu ieşirea din timp. Extrapolând, somnul în natură al iubiţilor, din lirica eminesciană, nu este decât o cale de acces spre eternitate, spre Eden. În volumul Laudă somnului de Lucian Blaga, somnul nu este altceva decât un mod de a pătrunde în spaţiul transcendental, metafizic. În Apocalipsa lui Ioan Teologul (Noul Testament), se prooroceşte că, în cetatea Sfântă a lui Dumnezeu, cei care vor accede nu vor mai cunoaşte moartea. Aici nu vor mai fi lacrimi, tânguire, nici durere ori ţipăt. Nici noapte nu va mai fi.
Proza fantastică a lui Mircea Eliade, urmând pe cea eminesciană (câmpul temporal, în diversele sale ipostaze, l-a preocupat cu obstinaţie pe Mihai Eminescu în textele Scrisoarea I, Luceafărul, Glossă, Cu mâne zilele-ţi adaugi ş.a.) se fundamentează pe concepţia despre gândirea mistică şi universurile paralele, care se disting printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului. Pentru Mircea Eliade, omul este nu numai o fiinţă care trăieşte în încleştarea unui timp istoric ireversibil, ci şi una care trăieşte, de asemenea, într-un timp transistoric, un timp al viselor sau al imaginaţiei, într-un timp cosmic ori etern. Pentru a înţelege funcţiile timpului în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ar trebui să analizăm raportul dintre elementele stereotipe şi acelea de originalitate, întâlnite în structura textului, comparate, eventual, cu alte texte ale genului în discuţie având în vedere complexitatea basmului. Această complexitate trimite însă foarte departe, adică la o abordare care vizează specificul creaţiei folclorice, demers care depăşeşte, se înţelege, limitele acestei intervenţii. Spunem de la început că ceea ce alcătuieşte, de obicei, stereotipia basmului (formule de început şi de încheiere, tipologia personajelor, a temelor etc.) duce la o limitare a originalităţii, restrângându-o la faptele de limbă care se adaugă sau dispar în procesul circulaţiei basmului. Cu alte cuvinte, în clasificarea basmelor intervin anumite şabloane care prin combinaţie complică şi îngreunează clasificarea, pentru că o producţie a genului se poate regăsi în mai multe tipuri, fapt valabil şi pentru caracteristicile spaţiului şi timpului, cu mult mai evident însă în identificarea personajelor.
Prin urmare, recursul la analiza literară impune rigori care lasă în plan secund ceea ce alcătuieşte stereotipia. George Călinescu afirma fără echivoc că pentru a putea fi analizat cum se cuvine, basmul trebuie să fie interpretat ca operă literară şi mai puţin ca o sumă de şabloane a căror circulaţie fără sfârşit complică tipologia şi formele iniţiale, mediane ori finale ale textului: „Oricât schematismul şi stereotipia sunt note caracteristice în folclor, basmul rămâne o operă literară, care nu ia fiinţă reală decât prin specimene. Detaliul şi inefabilul sunt principalul în basm, iar stereotipicul cade pe planul secundar”(1). Într-adevăr, formulele de început şi de încheiere ale basmului supus analizei de faţă nu diferă esenţial de acelea întâlnite în majoritatea producţiilor care ilustrează genul. Povestitorul plasează acţiunea în timp: „A fost odată ca nicidată…” Probabil că în această formă a întâlnit textul Petre Ispirescu. Din punctul acesta de vedere, basmul poate fi înscris în prima categorie, aceea a plasării acţiunii în timp. O a doua categorie ar fi aceea prin care povestitorul plasează acţiunea în spaţiu. În sfârşit, a treia categorie cuprinde producţiile ale căror formule de început au în vedere şi timpul şi spaţiul (a fost cândva, undeva). De reţinut este faptul că, în general, basmele româneşti încep cu o formulă temporală, ceea ce conduce spre ideea obsesiei duratei, în raportul cu vastitatea spaţială, notă specifică basmelor ruseşti.
Ca aspect particular, trebuie spus că unele basme (cu deosebire cele orientale) apelează şi la formule existenţiale (de tipul: „a fost ori n-o fi fost”). Trebuie adăugat aici că, în basmul lui Petre Ispirescu, formula de început arată şi caracterul veridic al acţiunii: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar povesti…” Totodată, în aceeaşi formulă de începere se menţionează caracterul de excepţie: „… de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele…” Aşadar, simpla formulă „a fost odată” este completată cu mai multe sintagme care desemnează sau concretizează aspectele temporale, odată cu nuanţarea situaţiei de excepţie în care s-a petrecut acţiunea. Adevăratele dimensiuni şi interpretări ale timpului şi spaţiului ţin de conţinutul propriu-zis al naraţiunii, de unicitatea devenirii personajului principal şi de întâmplările de excepţie ce-l însoţesc sau sunt provocate de acesta.
Filosoful Constantin Noica face comentariul basmului în raport de categoria devenirii, numindu-l „basmul fiinţei”, al unei fiinţe care, ca şi Luceafărul eminescian, (având la origine tot un basm), nu se poate realiza plenar în ordinea duratei omeneşti. Constantin Noica nu-şi poate opri exprimarea entuziasmului în faţa caracterului de excepţie a devenirii, aşa cum a fost concepută în acest basm de către creatorul anonim: „În orice caz, nu cunoaştem o altă operă în proză a geniului românesc care să aibă atâta miez, de la primul şi ultimul gând, şi o atât de riguroasă scriitură ori rostitură. Nu am cuteza să interpretăm nici o altă operă de proză românească verset cu verset, aşa cum ne gândim să facem, sau suntem siliţi să facem cu basmul acesta – singurul care nu se încheie în chip fericit, cum s-a observat şi totuşi singurul care exprimă, nu indirect ca orice basm, ci direct, plinătatea, măsura şi adevărul a ceea ce se poate numi: fiinţă”(2).
Conţinutul basmului, comparativ cu semnificaţia lui ontologică, este de o simplitate deconcertantă. Experienţa tânărului începe odată cu plecarea din palatul părintesc. Drumul nu este acela al unei iniţieri, cum întâlnim în basmul Povestea lui Harap-Alb al lui Ion Creangă. Toate întâmplările miraculoase prin care trece nu îl pregătesc pentru a trăi experienţa mult aşteptată. Rămase mereu tânăr, nu se ştie cât timp, pentru că în pământul „făgăduinţei” dimensiunea temporală e cu totul alta decât cea terestră. Este un timp şi un spaţiu al uitării, al unei amnezii fericite, lipsită de grijile ce însoţesc cursul vieţii omului obişnuit. Povestitorul nu poate preciza cât timp a petrecut tânărul pentru că în acel spaţiu curgerea timpului se refuză precizărilor temporale, devenirea este exclusă. Este un loc al stagnării temporale şi al uitării totale a întâmplărilor anterioare.
Intrând, din întâmplare, în Valea Plângerii, unde amnezia piere şi revenirea memoriei naşte dorul de părinţi, Făt-Frumos reface în sens invers călătoria, reintrând în timpul şi spaţiul terestru. Experienţele tânărului, ale trecerii dintr-un timp terestru în altul cosmic, mereu acelaşi, au şi o dimensiune de natură morală: nu e îngăduit să îţi depăşeşti condiţia terestră, a vieţii obişnuite, aşa cum, într-o altă dimensiune, Luceafărul eminescian nu-şi poate părăsi condiţia cosmică spre a o adopta pe cea terestră. Aşa cum susţine ştiinţa actuală, acesta „curge într-un fel în câte o parte a lumii, să zicem a cosmosului, şi altfel în câte o altă parte… E drept, ştiinţa spune că vor îmbătrâni cei lăsaţi în urmă, în timp ce zburătorii prin cosmos vor rămâne nespus mai tineri faţă de ei… Poate că basmul nu spune o minciună nici de astă dată”(3).
Majoritatea basmelor noastre se situează într-un timp mitic al începuturilor: „A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi nu s-ar povesti…”, pe când cele slave, mai bine zis ruseşti, situează acţiunea într-un alt spaţiu, iar cele orientale într-o altă existent, sublinia Nicolae Roşianu în Stereotipia basmului. Literatura noastră populară, ca şi mare parte din cea cultă, ne demonstrează că existenţa temporală i-a obsedat dintotdeauna pe români.
Bibliografie generală și referințe
1. Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p.319
2. Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 113
3. Ibidem
4. Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura univers, Bucureşti, 1973
5. Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969
6. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
7. Şăineanu, Lazăr, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1895