Începuturile predării limbilor străine în școli din secolul nouăsprezece se leagă de practica folosită în predarea limbii latine. Astfel, cărțile elevilor conțineau regulile gramaticale de bază, liste de cuvinte în limbile respective și, respectând tradiția învățării limbii latine, fraze de tradus. Această metodă lăsa puțin loc exprimării orale sau asimilării unui limbaj comunicațional contextual.
Metoda bazată pe învățarea limbilor clasice a fost prima metodă de predare a limbii engleze ca limbă străină și s-a menținut în curriculumul european vreme de aproape o sută de ani, între 1840 și 1940. Secolul douăzeci vine cu transformări politice și economice care favorizează popularitatea limbii engleze și astfel se dezvoltă noi metode de însușire a limbii engleze în școli, metode care să corespundă mai bine nevoilor individuale ale fiecărui cursant.
Una dintre cele mai populare a fost metoda traducerii, bazată pe citirea și traducerea de texte literare, al cărei obiectiv era receptare mesajului scris odată cu însușirea elementelor de gramatică printr-o abordare deductivă. Deși activitățile erau rigide și lipsea interacțiunea între elevi, această metodă este încă utilizată în activitățile la clasă combinată cu activități comunicative moderne. Metoda directă, apărută ca răspuns la metoda traducerii, se opunea celei din urmă prin faptul că interzicea utilizarea limbii materne, asimilarea vocabularului și a elementelor gramaticale era inductivă iar obiectivul principal era comunicarea în limba străină. Această metodă reflecta în mare parte schimbările sociale și nevoia de a adapta învățarea unei limbi la nevoile contextuale concrete. Profesorul ca partener în procesul de învățare precum și interacțiunea elev-elev reprezintă alte elemente inovatoare.
Metoda directă poate fi considerată precursorul abordărilor comunicative moderne chiar dacă popularitatea sa a fost de scurtă durată și din cauza pragmatismului și eficienței metodei audio-linguale, apărută în împrejurările sociale ale celui de-al doilea război mondial.
Deși metoda audio-linguală se aseamănă mult cu cea directă prin axarea pe competențele de comunicare și predarea inductivă a gramaticii, în audio-lingualism accentul cade pe imitație și repetiție. Automatismul devine normă și astfel rolul gândirii creative și al experienței personale a elevului sunt minimizate. Metoda audio-linguală promovează dezvoltarea celor patru competențe cheie: scrierea, vorbirea, cititul și audiția dar comunicarea și exercițiile de ascultare erau centrale.
Metodele moderne de predare a unei limbi străine apar după a doua jumătate a secolului douăzeci ca urmare a unei revoluții în privința abordării procesului educativ axat până la acea vreme pe rigiditate și impersonalitate. Ideea centrală a regândirii metodelor de predare o constituie tendința de umanizare a demersului instrucțional și de așezare a elevului în centrul acestuia. După 1970, metoda răspunsului fizic total își propune utilizare unei dimensiuni mai puțin explorate în educație și anume activitatea fizică, responsabilă de dezvoltarea creativității și imaginației în rândul elevilor. Această metodă are ca premisă reducerea stresului învățării și, prin utilizarea de activități predominant comunicative, dezvoltare motivației si afectivității educabililor.
Rolul de partener al profesorului este și la baza metodei calea tăcerii, apărută în aceeași decadă a secolului trecut. Individualizarea învățării și rolul activ al elevului care devine responsabil de propria învățare prin găsirea ritmului său transformă procesul educațional într-un exercițiu autonom și eficient. Această utilizare plenară a potențialului elevului este dusă mai departe prin suggestopedia, o metodă care pune accent pe dezvoltarea armonioasă a intelectului și afectivității educabililor. Confortul ambiental asigurat și prin utilizarea fundalului muzical corespunde cerințelor emoționale ale elevilor și asigură dezvoltarea creativității acestuia.
Considerată mai degrabă o abordare amplă a procesului educațional decât o metodă de predare, abordarea comunicativă s-a impus din rândul metodelor moderne și a modelat tehnicile de predare curente prin centrarea pe valențele comunicaționale și pe fluența în exprimare.
Între anii 1970 și 1980, ca urmare a cercetărilor efectuate de către lingviști de renume, s-a concluzionat că metodele tradiționale de predare a unei limbi străine nu răspund în totalitate cerințelor anterior formulate, ajungându-se astfel la reconsiderarea vechilor metode dintr-o perspectivă preponderent comunicativă, în care accentul să cadă asupra însuși scopului actului educațional și anume comunicarea eficientă în limba țintă. Această nouă abordare nu poate fi considerată o metodă instructiv-educativă propriu-zisă ci mai degrabă un mod de regândire a metodelor tradiționale din perspectiva comunicativ-interacțională, axându-se pe limbă ca un mediu de comunicare și pornind de la premisa că orice comunicare are un scop social. Prin acest tip de abordare a procesului de predare-învățare consolidarea și îmbogățirea vocabularului elevilor devin atuul principal, vocabularul fiind utilizat într-un întreg spectru de funcții lingvistice și exersat în context iar structurile gramaticale sunt predate inductiv, prin încurajarea elevilor să descopere regulile acestora, implicându-i activ și conștient.
În acest context, cea mai mare provocare a profesorului de limbi străine rămâne și astăzi găsirea celei mai potrivite metode de predare-învățare, metodă cu ajutorul căreia procesul educațional să-și găsească aplicabilitatea practică și să răspundă nevoilor reale și individuale ale elevului.
Bibliografie:
Crystal, D., “English as a Global Language”, Second Edition, Cambridge University Press, 2003.
Howatt, A. P. R., “A History of English Language Teaching”, Oxford University Press, 1984.
Nunan, D., “Language Teaching Methodology”, Prentice Hall, 1991.