Metodele de învățământ reprezintă căile prin care profesorul pune elevii în legătură cu un anumit sistem de cunoștințe și le stimulează activitatea pentru a și le însuși mai ușor. Folosirea acestora urmărește, în ultima instanță, realizarea obiectivelor informativ-formative stabilite în vederea pregătirii temeinice a elevilor și în vederea integrării lor socii-profesionale eficiente.
Noțiunea de „metodă de învățământ” trebuie înțeleasă într-un sens mai larg. Metoda servește nu numai la transmiterea cunoștințelor, ci și la dezvoltarea capacităților creatoare, a deprinderilor practice, a însușirilor de caracter, calități foarte necesare pentru integrarea rapidă și socii-profesională a elevilor. Nu există metode bune sau rele, noi sau învechite, în sine. Valoarea lor este dată de modul în care sunt folosite sau combinate, pentru a servi cât mai bine obiectivele învățământului. O metodă este considerată modernă în măsura în care cultivă însușirile fundamentale necesare elevilor în prezent, dar mai ales în viitor: independentă, spirit critic, gândire creatoare, aptitudini, atitudine exploratoare etc. O metodă care duce la promovarea originalității și creativității este o metodă modernă, chiar dacă este folosită de mult timp. Metodele de învățământ actuale prezintă o serie de caracteristici:
- sunt elaborate și acționează în conformitate cu datele și cerințele conținutului învățământului, ale principiilor, mijloacelor și formelor de activitate didactică;
- rezolvă probleme de tipul: cum să predăm și cum să învățăm? ce și cât predăm, ce și cât învățăm?
- sunt în același timp, știință, tehnică și chiar artă de preda reînvățare, ca și strategii euristice de cunoaștere și de investigare, contribuind nu numai la aplicarea științei pedagogice, ci și la dezvoltarea ei;
- îndeplinesc obiective cognitiv-formative și educative, creative și acționare, de organizare și evaluare didactică;
- se realizează în strânsă legătură cu operațiile logice ale gândirii (compararea, analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, inducția, deducția, analogia etc.) și cu experimentare în vederea verificării adevărului;
- ajută la pregătirea elevilor pentru autoeducație și educație permanentă;
- dovedesc atât un caracter dinamic, deschis înnoirilor, cât și un unul conservator, în sensul că își îndeplinesc funcțiile stabilite și își mențin performanțele în condiții date pentru o anumită perioadă etc. Potrivit cu scopurile urmărite, cu principiile didactice care le stau la bază și cu caracterul lor, metodele de învățământ sunt multe la număr.
Metodele de învățământ nu pot fi folosite la întâmplare, alegerea lor depinde de mai mulți factori, între care:
- obiectivele specifice și operaționale ale unei teme;
- conținutul temei;
- specificul obiectului de învățământ;
- vârsta elevilor.
1. Pentru introducerea unor noțiuni noi, cu caracter general, se va face apel la o metodă expozitivă sau la o conversație; pentru introducerea proprietăților chimice, fizice, mecanice, electrice ale substanțelor, materialelor, se pot folosi metodele: învățarea prin descoperire, problematizarea, experimentul de laborator; pentru recapitularea unor cunoștințe, putem recurge la exerciții și probleme, la unele forme ale demonstrației, la completarea unor fișe de instruire; pentru evaluarea cunoștințelor teoretice și practice se poate recurge la exerciții și probleme, forme ale demonstrației, metoda testelor, refacerea unor experimente, a unor lucrări de atelier.
2. Conținutul temei este în strânsă legătură cu precedentul, acest factor poate să impună utilizarea de materiale intuitive, observarea și descrierea acestora, învățarea prin descoperire sau pe bază problematizată, executarea unor experiențe, determinări practice, pentru stabilirea unor concluzii etc.
3. Fiecare obiect de învățământ prezintă metode specifice de formare a elevilor, de instruire a acestora. Pentru disciplinele tehnice și reale o metoda specifică este metoda experimentului de laborator, a aplicațiilor de atelier, laborator, lecțiile-vizită în societățile comerciale etc.
4. Vârsta elevilor reprezintă un factor important. La clasele unde elevii obosesc repede și nu pot urmări expuneri de lungă durată , sunt preferate metodele intuitive și active, cum sunt: demonstrația cu diferitele ei forme, exercițiile și problemele, conversația, învățarea prin descoperire, experimentul de laborator etc. Prelegerea școlară se va folosi la elevii mari, din ultima clasa, mai rar în penultimul an de liceu.
Chiar în cadrul aceleiași lecții folosirea unei singure metode nu este suficientă aproape niciodată. Metodele se combină ținând seama de factorii enunțați anterior sau de diverse împrejurări, așa încât, de cele mai multe ori, în organizarea lecțiilor se impune combinarea unei forme de expunere verbală a cunoștințelor cu conversația și cu o formă a demonstrației.
Metode de control și apreciere
O condiție esențială a oricărui proces de învățământ o constituie informarea profesorului cu privire la măsura însușirii cunoștințelor transmise. Aceasta înseamnă că între cele două aspecte ale procesului didactic, transmiterea cunoștințelor și verificarea modului în care acestea au fost reținute de către elevi și au operat asupra acestora, trebuie să existe o strânsă corelație. Necesitatea cunoașterii cât mai exacte a rezultatelor mesajului transmis decurge dintr-o serie de motive bine determinate, între care:
- reglarea din mers a metodologiei folosite;
- dezvoltarea capacității de apreciere și autoapreciere a elevilor;
- descoperirea unor aptitudini în vederea orientării școlare și profesionale;
- obișnuirea elevilor cu îndeplinirea ordonată a îndatoririlor etc.
În cadrul procesului de învățământ, instruirea elevilor nu poate fi separată de controlul și aprecierea cunoștințelor însușite de aceștia. Activitatea de control, de examinare a elevilor face parte din obligațiile oricărui profesor, pentru că orice profesor trebuie să cunoască exact nivelul de cunoștințe atins de elevii săi.
Bibliografie
Ciucescu D, Didactica Disciplinelor Tehnice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2009.
Lisievici P., Evaluarea în învăţământ. Teorie, practică, instrumente, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
Niţuică C., Stanciu T., Didactica disciplinelor tehnice, Ed. Performantica, Iaşi, 2006.
Onu P., Luca C., Didactica specialităţii – discipline tehnice şi tehnologice, Editura “Gh. Asachi” Iaşi, 2002.
Oproiu Gabriela-Carmen, Elemente de didactica disciplinelor tehnice, Editura Printech, 2003.
Pater S., Didactica specialităţii, Curs pentru studenţii la inginerie, 2010.