Articolul prezintă câteva metode și instrumente care pot fi utilizate în diverse etape ale programelor de intervenție comportamentală.
Studiul de caz implică studierea detaliată a unui singur sau a mai multor copii în mod organizat, adică o investigație concretă a cercetării unui fenomen educațional. În desfășurarea studiului de caz se folosește utilizarea surselor multiple prin care se pot culege cât mai multe date și se pot găsii modalități concrete de intervenție.
Pentru colectarea datelor necesare pregătirii programului de intervenție, ne vom folosi de interviu, de observație, de chestionare prin intermediul grilelor de observație. De aceea, „studiul ce caz este metoda cea mai potrivită atunci când dorim o investigare completă și în profunzime a unui subiect” (Șandor, S.-D., 2013, p. 157).
Interviul este folosit, ca principală sursă de culegere a datelor pentru studiul de caz, este modalitatea de găsire a formelor de manifestare în cazul copilului cu comportament agresiv. Din modul de utilizare, interviul se poate desfășura fie sub forma unor conversații ghidate, fie sub forma unor întrebări structurate. În desfășurarea studiului de caz se folosesc interviul nestructurat, interviul focalizat și interviul structurat, care apare ca un sondaj formal printr-o serie de întrebări.
Observația presupune un mecanism psihologic de organizare a activității perceptiv, de selectare, colectare și codificare a rezultatelor și continuat la nivel abstract prin raționamente și interpretări implicite. Un tip de observație folosit în acest caz este observația participativă, adică observația educatoarelor care pot studia comportamentul copilului în timpul activității didactice.
Chestionarul este un mijloc foarte bun de explicare a comportamentului copilului și de identificare a factorilor care le determină, cu ajutorul căruia se pun întrebări care determină diverse răspunsuri din partea preșcolarului.
Analiza cazurilor și stabilirea alternativelor de rezolvare
Anxietatea poate fi definita ca o neliniște emoționala crescuta, cu anticiparea pericolului, care se diferențiază de frica, aceasta fiind un răspuns emoțional la un pericol obiectiv. Astfel, distincția între frică și anxietate este data de calitatea de trăire anticipatorii a anxietății, iar caracterul specific al acestor trăiri este dat de creșterea frecventei manifestărilor si de persistenta anormala a lor. Abordarea tulburărilor anxioase se face separat de depresie, deși trebuie reținut că la copil de cele mai multe ori ele apar împreuna, adică o stare este acompaniată de cealaltă. Deoarece frica si anxietatea au aceleași manifestări psihologice, ele sunt resimțite ca un sentiment de teama si sunt însoțite de fenomene motorii si vegetative, precum transpirații, uscăciunea gurii și dureri abdominale. De asemenea, copiilor le este frica de întuneric, de înălțime, de căderea de la înălțime, de animale, de situații neașteptate precum tunete, fulgere și zgomote intense, comportament, care are o funcție adaptați-vă, de protejare a copilului. În copilărie, unii copii pot avea teama fata de străini, comportament care variază în intensitate, depinzând de prezenta sau absenta mamei, de experiența anterioara plăcută sau neplăcuta cu persoanele străine și de gradul de control pe care-l are copilul fata de situație.
Anxietatea de separare sau teama de separarea de figura principala de atașament, care reprezintă un comportament firesc regăsit la vârsta școlară mică. La această vârstă, datorita maturizării procesului cognitiv si experiențelor dobândite începe sa dispară anxietatea de separare și prin intermediul limbajului, își dezvoltă capacitatea de anticipare a evenimentelor, de intuire a relației cauzale, care îl ajută sa-si explice evenimentele necunoscute încă. Frica persista sub forma de sentimentului de rușine în prezenta persoanelor străine, iar copilul sta în apropierea mamei si tatonează din priviri anturajul, fără a mai izbucni în plâns. Se menține frica de întuneric, de unele animale, copilul poate avea închipuiri si fantasme de groază când este sigur o caracteristică a procesului dezvoltării este apariția în această perioada a unei fricii care nu a existat anterior, de teama că părinții l-au abandonat, că au avut un accident sau nu se mai întorc la el, reprezintă teama centrală a vieții preșcolarului.
În cazul în care se îmbolnăvesc, copiii pot avea un mecanism de regresie al anxietății, cu întoarcere în etapele anterioare, dar odată cu însănătoșirea, comportamentul anxios revine la etapa de vârstă prezentă.
Bibliografie
Șandor, D.-S., (2011). Metode și tehnici de cercetare în științele sociale – Curs. Iași: Editura Universității Petre Andrei.
Olănescu, V. & Veleanovici, A. (2016). Tulburări emoţionale la copiii aflaţi în situaţie de abuz și neglijare. Chișinău: Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/2557/Monografie-TulburariEmotionaleLaCopii.pdf