Una din provocările societăţii contemporane este necesitatea regândirii şcolii, a educaţiei formale, alături de cea informală şi cea nonformală. Sistemul şcolar, ca subsistem al macrosistemului de educaţie, prin oferta sa educativă contribuie la dezvoltarea, formarea şi evoluţia personalităţii copilului, respectiv tânărului. Problematica evaluării este şi va fi unul dintre cele mai discutate subiecte în literatura pedagogică.
Deşi la nivel conceptual există o unitate a punctelor de vedere privind rolul evaluării, formelor de evaluare, strategiilor de evaluare şi metodelor de evaluare, la nivelul practicii intervine o limitare a evaluării determinată de modul în care aceasta este percepută şi practicată de diferite şcoli, de diferiţi profesori. Evaluarea este un act de valorizare ce intervine în toate acţiunile umane; la nivel educaţional ea nu mai este un act final al învăţării, ci se integrează organic în procesul de învăţare, creând relaţii interactive şi circulare.
Elevul, în timp ce învaţă, efectuează repetate procese de valorizare şi de apreciere critică care-i servesc ca bază pentru luarea deciziilor orientative în propria-i formare şi dezvoltare. La nivelul procesului de învăţământ interesează nu numai desfăşurarea evaluării didactice ci şi formarea şi dezvoltarea capacităţii elevilor de autoevaluare.
Evaluarea este o componentă a triadei instruire-predare-evaluare, având ca scop cunoaşterea efectelor activităţii desfăşurate, în vederea optimizării ei, pe baza colectării, organizării şi interpretării rezultatelor obţinute prin intermediul instrumentelor de evaluare. Se remarcă o tranziţie de la problematica preciziei, garantată prin măsurare, la o problematică a raportării calitative, prin luarea în consideraţie a fundamentelor formării elevului şi o orientare spre modalităţi care favorizează dezvoltarea autonomiei elevilor.
De-a lungul timpului au fost numeroase polemici în legătură cu gradul de obiectivitate şi de precizie al metodelor de evaluare.Utilizarea exclusivă a uneia sau alteia dintre metodele cunoscute are adepţi pro şi contra. În practică, îmbinarea lor reprezintă soluţia cea mai bună. Strategiile moderne de evaluare urmăresc să accentueze dimensiunea acţiunii evaluative care oferă elevilor suficiente şi variate posibilităţi de a demonstra ceea ce ştiu ca ansamblu de cunoştinţe, dar mai ales, ceea ce pot să facă (priceperi, deprinderi, abilităţi, competenţe). Acestea sunt: proiectul; portofoliul; fişa pentru activitatea personală a elevului; hărţile conceptuale; tehnica 3-2-1; metoda R.A.I.; studiul de caz; observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevului; jurnalul reflexiv; investigaţia; interviul; înregistrări audio şi/sau video
1. Proiectul. Începe în clasă, prin definirea şi înţelegerea sarcinii de lucru – eventual şi prin începerea rezolvării acesteia – se continuă acasă pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni. Elevul are permanente consultări cu profesorul. Proiectul se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi dacă este cazul, a aplicaţiei realizate. Proiectul este o formă activă, participativă care presupune şi încurajează transferul de cunoştinţe, capacităţi, facilitează şi solicită abordările interdisciplinare, şi consolidarea abilităţilor sociale ale elevilor. Este deosebit de util atunci când profesorul urmăreşte accentuarea caracterului practic/aplicativ al învăţării şi apropierea între discursul teoretic şi experienţa de viaţă a elevilor.
Avantajele folosirii acestei metode:
- oferă şansa de a analiza în ce măsură elevul foloseşte adecvat cunoştinţele, instumentele, materialele disponibile în atingerea finalităţilor propuse;
- este o metodă alternativă de evaluare care scoate elevii şi cadrul didactic din rutina zilnică;
- pune elevii în situaţia de a acţiona şi a rezolva sarcini în mod individual sau în grup, autotestându-şi capacităţile cognitive, sociale şi practice.
Criteriile de apreciere pot fi negociate cu elevii. Evaluarea proiectului presupune din partea profesorului multă atenţie. El trebuie să asiste elevul/grupul de elevi pe durata derulării lui, consiliindu-i şi încurajându-i în demersurile întreprinse astfel:
- să-i îndemne să reflecte asupra activităţii, asupra achiziţiilor realizate(cunoştinţe, aptitudini, atitudini, experienţe);
- să-şi autoevalueze activitatea şi progresul;
- să discute dificultăţile, aspectele care îi nemulţumesc sau pe care le consideră insuficient realizate.
Profesorul poate să alcătuiască fişe de evaluare în care să consemneze în mod regulat observaţii şi aprecieri asupra activităţii fiecărui elev/grup de lucru.
2.Portofoliul îl ajută pe elev să se autoevalueze. Portofoliul reprezintă “cartea de vizită” a elevului, prin care profesorul poate să-i urmărească progresul la o anumită disciplină, de-a lungul unui interval de mai lung de timp. La începutul demersului educativ se realizeaza un diagnostic asupra necesităţilor elevului de învăţare pentru a stabili obiectivele şi criteriile de evaluare.
Portofoliul cuprinde: sumarul; lucrările pe care le face elevul individual sau în grup; rezumate; eseuri; articole; referate; fişe individuale de studiu; proiecte şi experimente; temele de zi de zi; probleme rezolvate; teste şi lucrări semestriale; chestionare de atitudini; fotografii care reflectă activitatea desfăşurată de elev individual sau împreună cu colegii săi; autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului; interviuri de evaluare; alte materiale, hărţi cognitive, contribuţii la activitate care reflectă participarea elevului/ grupului la derularea şi soluţionarea temei date; viitoare obiective pornind de la realizările curente ale elevului/grupului, pe baza intereselor şi a progreselor înregistrate; comentarii suplimentare şi evaluări ale profesorului, ale altor grupuri de învăţare şi/sau ale altor părţi interesate, de exemplu părinţii.
Tipuri de portofolii: Portofoliu de prezentare sau introductiv (cuprinde cele mai importante lucrări); Portofoliu de progres sau de lucru (conţine toate elementele desfăşurate pe parcursul activităţii);Portofoliul de evaluare (cuprinde: obiective, strategii, instrumente de evaluare, tabele de rezultate, etc.).
Portofoliul reprezintă un element flexibil de evaluare, care, pe parcurs, poate să includă şi alte elemente către care se îndreaptă interesul elevului şi pe care doreşte să le aprofundeze. Această metodă alternativă de evaluare oferă fiecarui elev posibilitatea de a lucra în ritm propriu, stimulând implicarea activă în sarcinile de lucru şi dezvoltând capacitatea de autoevaluare. Scopul nu este neaparat cel al evaluării ci mai ales cel de stimulare a învăţării,prin directa implicare a participantilor la activitate. Elevii reflectă continuu asupra a ceea ce învaţă, existând o permanentă corelaţie cu obiectivele. Îndrumătorul trebuie să fie deschis şi să sprijine căutările copiilor.
4. Tehnica 3-2-1. Denumirea provine din faptul că elevii scriu:
- 3 termeni (concepte) din ceea ce au învăţat,
- 2 idei despre care ar dori să înveţe mai mult în continuare şi
- o capacitate, o pricepere sau o abilitate pe care consideră ei că au dodândit-o în urma activităţilor de predare-învăţare.
Tehnica 3-2-1 poate fi considerată drept o bună modalitatea de autoevaluare cu efecte formative în planul învăţării realizate în clasă. Este o cale de a afla rapid şi eficient care au fost efectele proceselor de predare şi învăţare, având valoare constatativă şi de feed-back. Pe baza conexiunii inverse externe, profesorul poate regla procesele de predare viitoare, îmbunătăţindu-le şi poate elabora programe compensatorii dacă rezultatele sunt sub aşteptări ori programe în concordanţă cu nevoile şi aşteptările elevilor.Este un instrument al evaluării continue, formative şi formatoare, ale cărei funcţii principale sunt de constatare şi de sprijinire continuă a elevilor.
6. Hărţile concepuale. Hărţile conceptuale pot fi definite drept oglinzi ale modului de gândire şi înţelegere ale celui sau celor care le elaborează. Reprezintă un mod schematic de expresie, constituindu-se ca un important instrument pentru predare, învăţare, cercetare şi evaluare la toate nivelurile şi la toate disciplinele.
Decrise pentru prima dată de psihopedagogul Joseph Novak în 1977, hărţile conceptuale se prezintă ca o tehnică de reprezentare vizuală a structurii informaţionale ce descrie modul în care conceptele dintr-un domeniu interrelaţionează. Cu alte cuvinte, important este nu cât cunoşti, ci relaţiile care se stabilesc între cunoştinţele asimilate. Performanţa depinde de modul în care individul îşi organizează experienţa, ideile, de structurile integrate şi de aplicabilitatea acestora. Evaluarea poate fi reprezentată şi prin diferite tipuri de hărţi conceptuale, de ex.: „pânza de păianjăn”- în centrul ei fiind elevul .
În loc de concluzii
Problema evaluării este pe cât de dificilă pe atât de interesantă şi de importantă pentru elevi şi profesori. Dascălii sunt direct responsabili dacă procesul educativ este util dar şi plăcut elevilor, de aceea ar trebui să construim o imagine pozitivă a evaluării. Evaluarea nu trebuie asociată cu controlul, eşecul sau sancţiunea ci cu formarea unei imagini cât mai corecte despre sine, cu calităţile pe care le poate valorifica şi dezvolta de aici încolo. Este indicat ca profesorul să prezinte obiectivele de evaluare înaintea desfăşurării probei. Cred că pentru a obţine rezultate cât mai bune la clasă este indicată folosirea unor forme variate de metode de evaluare. Să nu uităm, ca profesori întrebările: ce şi de ce evaluăm?; cui foloseşte evaluarea?; pe cine evaluăm?;când şi cum evaluăm?
Bibliografie:
1. Frith, D. S., Macintosh, H. G.- A Teacher’s Guide to Assessment, Stanley Thornes Ltd., 1991
2. Jinga I., Istrate E(Coord) – Manual de pedagogie , Ed.ALL, 1998
3. MEC, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei Laboratorul „Management educaţional”, Proiectul de Reformă a învăţămâtului preuniversitar coord. Şerban Iosifescu- Managementul Educaţional pentru Instituţiile de Învăţământ, Bucureşti, 2001
4. Novak, J. D. – A Theory of Education, Ithaca, Illinois, Cornell University Press,1977
5. Oprea C.I.- Pedagogie Alternative metodologice interactive- Ed. Universităţii Bucureşti, 2003
6. Păun Emil, Potolea Dan (coord) –Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.