EDICT

Orice demers de predare trebuie să pornească de la identificarea nevoilor individuale de învăţare ale elevilor. Fără un diagnostic real al nevoilor, stilurilor şi strategiilor de învăţare ale elevilor, profesorul va fi decât un transmiţător legitim de cunoştinţe sigure şi fără echivoc, nu un profesionist reflexiv, care vine permanent în întâmpinarea nevoilor individuale ale elevilor şi facilitează implicarea acestora în contexte de învăţare care să le dezvolte abilităţi de gândire de ordin superior şi să le favorizeze adaptarea şi dezvoltarea abilităţilor de autoinstruire şi autoeducaţie.

Conceptul de cerinţe educative speciale corespunde unei abordări care:

• postulează ideea ca fiecare copil este unic;
• identifică faptul ca orice copil poate învăţa;
• valorizează unicitatea tipului de învăţare determinată de particularităţile individuale;
• cultivă diversitatea copiilor ca un  mijloc de învăţare care sprijină şi întăreşte învăţarea dacă este folosită adecvat (prin curriculum).

De asemenea, la copii cu deficienţă mintală, identificarea şi potenţarea unor calităţi, stimularea şi abordarea integrală a personalităţii şi a potenţialului de dezvoltare sunt obiective educaţionale de bază.

Identificarea acestor copii se poate face prin mai multe indicii care pot fi grupate în arii: vorbirea, înţelegerea limbajului, jocul, mişcarea, comportamentul, cititul şi scrisul, psihomotricitatea, abilităţile de calcul. Astfel, elevul: dă răspunsuri inegale, incomplete; are nevoie de un anumit interval de timp pentru a răspunde la întrebări;  are dificultăţi în procesele de scris-citit şi calcul aritmetic; nu respectă forma, mărimea, proporţia, orientarea; manifestă încetineală în gândire; are dificultăţi de a asculta şi înţelege cele predate; are o slabă capacitate de concentrare, rezistenţă minimă la efort; are dificultăţi de colaborare şi stabilire a unor relaţii cu ceilalţi copii; poate avea tulburări de comportament.

Identificarea nevoilor individuale este necesară pentru:

• Proiectarea şi derularea eficientă a activităţilor de predare–învăţare–evaluare;
• Crearea unui mediu pozitiv de învăţare în care „să savureze” experienţele învăţării;
• Adaptarea şi modelarea strategiilor şi tehnicilor de învăţare, conţinuturilor, metodelor de evaluare în funcţie de vârstă/ disciplină/ aptitudini şi abilităţi/ interese/ calităţi personale;
• Realizarea conexiunilor transdisciplinare, integrate;
• Asigurarea consilierii şi „coaching-ului” pentru rezolvarea situaţiilor problematice şi de criză şi dezvoltarea responsabilităţii individuale;
• Dezvoltarea potenţialului fiecărui individ şi îmbunătăţirea evaluării;
• Tratarea diferenţiată şi individualizată a elevilor;
• Asigurarea managementului clasei şi dezvoltarea echipei;
• Câştigarea şi trăirea satisfacţiei profesionale  ca şi cadru didactic.

Această abordare consideră curriculum-ul şcolar ca un instrument necesar a fi flexibil, adaptabil la nevoile/cerinţele elevilor. Punctul de plecare în alcătuirea strategiilor de lucru este identificarea problemelor pe care le întâmpină copiii în învăţare, nu pentru a-i clasifica şi eticheta, ci pentru a construi şi proiecta activităţile în întâmpinarea nevoilor lor. Scopul îl constituie dezvoltarea fiecăruia şi a tuturor, pentru că individualitatea este la fel de importantă ca şi interacţiunea între elevi. Problemele de învăţare sunt astfel cunoscute ca cerinţe mai mult sau mai puţin speciale, particularităţi pe care se adaptează predarea şi învăţarea.

Este deosebit de importantă cunoaşterea dificultăţilor de învăţare ale fiecărui elev, modul lor de manifestare şi domeniul în care apar.

Cunoaşterea a cât mai multor lucruri despre elevii noştri şi trăsăturile lor individuale ne vor ajuta să ştim mai bine care sunt nevoile de învăţare ale fiecăruia şi, în consecinţă, care parte din curriculum trebuie diferenţiată pentru o anume lecţie.

Satisfacerea diverselor nevoi ale elevilor nu este ceva care are loc întâmplător – trebuie să fie plănuită prin:

• O investigare iniţială completă şi adecvată pentru a identifica orice dificultăţi de învăţare de ansamblu şi particulare şi nevoile de sprijin
• A se asigura că mecanismele de asistenţă potrivite sunt puse la dispoziţie prompt
• Oferirea unei asistenţe şi îndrumări eficace
• Identificarea stilurilor de învăţare preferate ale elevilor
• O plănuire eficace a lecţiilor, ţinând cont de stilurile de învăţare preferate ale elevilor
• A se asigura că toate lecţiile iau în considerare stilurile de învăţare preferate ale elevilor
• Strângerea şi organizarea unor materiale de predare şi învăţare diferenţiată corespunzătoare, de înaltă calitate
• A se asigura că orele menţin treaz interesul tuturor elevilor şi că aceştia primesc sprijinul potrivit pentru a-şi atinge scopurile şi obiectivele învăţării
• A se asigura că elevii capabili sunt provocaţi să-şi atingă întregul potenţial

Este binecunoscut faptul că proiectarea lecţiilor face ca activitatea de predare-învăţare să fie mai eficientă. În absenţa acesteia apare improvizaţia care duce la o activitate didactică ineficientă. Astfel, apar întrebările: ce învăţăm ?, cum învăţăm?, pe cine învăţăm?, de ce învăţăm?.

„Atunci când predarea se pliază pe nevoile elevilor, atitudinea acestora se schimbă şi se obţin rezultate mai bune” (Cotton, 1998). Toţi elevii au nevoie de condiţii adecvate nivelului lor şi de,sprijin individualizat. Informaţiile obţinute de profesori prin evaluările formative îi ajută să proiecteze activitatea didactică în care utilizează resurse procedurale şi materiale care să corespundă nevoilor tuturor elevilor.
Tomlinson (2000) enumeră patru modalităţi prin care profesorii pot diferenţia instruirea:

• prin conţinut: ajustarea a ceea ce au de învăţat elevii sau a modului în care ei primesc informaţia necesar;
• prin proces: recomandarea unor modalităţi de abordare a conţinutului;
• prin produse: crearea de oportunităţi de exersare, aplicare şi extindere a ceea ce au învăţat într-o varietate de moduri;
• prin mediul învăţării: crearea unei clase în care să existe zone de studiu în linişte şi zone de interacţiune şi în care să se predea rutine care dezvoltă independenţa de acţiune.

În scopul eficientizării procesului de învăţare, în clasele unde se practică învăţământul incluziv, UNESCO a elaborat un  pachet de resurse pentru profesori, în care sunt prezentate o serie de strategii de sprijinire a învăţării pentru toţi elevii din clasă. În sinteză, aceste strategii pot fi prezentate astfel:

• Învăţarea interactivă – presupune folosirea unor strategii de învăţare focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum şi interacţiunea dintre profesori şi elevi sau dintre profesori (eficienţa învăţării presupune lucrul profesorilor în echipă) ca o modalitate permanentă de lucru.
• Negocierea obiectivelor – se referă la discutarea şi explicarea obiectivelor acţiunii de învăţare în cadrul relaţiei dintre profesori şi elevi, deoarece fiecare participant la actul învăţării are idei, experienţe şi interese personale de care trebuie să se ţină seama în proiectarea activităţilor didactice.
• Demonstraţia, aplicaţia şi feedback-ul – se refera la faptul că orice proces  de învăţare (mai ales în condiţiile învăţământului incluziv) este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate la situaţii reale de viaţă, existând şi un feedback continuu de-a lungul întregului proces.
• Modalităţile de sprijin în actul învăţării. Elevii cu cerinţe educative speciale au nevoie în anumite momente de un sprijin activ în învăţare, atât în timpul activităţilor desfăşurate în clasă ( profesori de sprijin), cât şi la activităţile din afara clasei. Acesta poate fi acordat şi prin dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti, cu familiile elevilor sau cu anumite instituţii din comunitate.
• Evaluarea continuă a învăţării – presupune prezenţa unui răspuns permanent la conţinuturile şi mesajele primite de cel care învaţă, iar aceste răspunsuri constituie principalul reper după care fiecare profesor îşi poate perfecţiona şi optimiza intervenţia în actul învăţării, în timp ce elevul îşi poate verifica capacitatea de a oferi soluţii valide la situaţiile diverse de învăţare datorită interacţiunii permanente cu ceilalţi colegi din clasă (A.Gherguţ, 2001).

Având în vedere perspectivele enumerate anterior şi considerând că învăţarea reprezintă un fenomen dinamic şi complex, putem enumera o serie de elemente definitorii ale strategiilor învăţării interactive care pot completa lista strategiilor devenite deja clasice. În acest sens, enumeram următoarele :

• valorificarea experienţelor zilnice ale elevilor prin crearea unor situaţii/ scenarii-tip (ex.„întâlnirea de dimineaţă”) – fiecare elev poate avea o experienţă diferită cu privire la unul şi acelaşi eveniment/ fenomen şi care poate fi împărtăşită şi celorlalţi colegi;
• valorificarea cunoştinţelor anterioare ale elevilor în desfăşurarea lecţiilor noi şi rezolvarea unor sarcini de lucru în perechi sau grupuri mici;
• utilizarea situaţiilor de joc în învăţare (jocuri de rol, dramatizare, jocul didactic etc.);
• folosirea problematizării pe secvenţe didactice şi aplicarea practică a rezultatelor prin metode şi procedee de expresie ca desenul, povestirea, lucrul manual, modelajul etc.;
• rezolvarea creativă a conflictelor în clasă, colaborarea cu familia şi valorificarea resurselor din comunitate ca tehnici de sprijinire a învăţării, predării şi evaluării;
• implicarea elevilor în activităţi care presupun cooperare pentru rezolvarea unor probleme şi prin care pot învăţa să asculte, să negocieze şi să accepte opinia sau părerea celuilalt, indiferent de statutul sau rolul pe care îl deţin în grupul respectiv.

În concluzie, a fi un profesor bun presupune a avea abilitatea de a reflecta la modul în care fiecare elev poate să-şi însuşească şi să înveţe cu succes deprinderile şi conceptele noi, înseamnă a gândi predarea şi învăţarea în moduri noi şi diferite. Nu există nici început, nici sfârşit. Este un proces şi, ca atare, se dezvoltă continuu. Prin urmare,  nu există un singur  fel corect de a-l realiza. Este o filozofie despre elevi, predare şi învăţare. Toate acestea sunt ajutate de strategii de predare şi învăţare eficiente care să contribuie la diferenţierea curriculum-ului.

Bibliografie:

1. ANDRUSZKIEWICS, MARIA, PRENTON, KEITH, (2006) ,Educaţia incluzivă – Concepte, politici si practici in activitatea scolara. Ghidul cadrului didactic.,Centrul Step by Step, Bucuresti.
2. BRATU GABRIELA, (2006),  Aplicaţii ale metodelor gândirii critice la învăţământul primar, Ed. Humanitas Educaţional
3. BREBEN S., GONGEA E., RUIU G., FULGA M.,( 2002),  Metode interactive de grup, Editura Arves, Craiova;