Metoda didactică „este o prezență indispensabilă în activitatea de instruire. Metoda reprezintă de fapt un anumit mod de a proceda, care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare mai mult sau mai puțin dirijată, mergându-se până la una similară aceleia de cercetare științifică, de urmărire și descoperire a adevărului și de raportare a lui la aspectele practice ale vieții” (Cerghit, 1976, p.11).
Etimologia termenului “metodă” derivă din combinaţia a două cuvinte greceşti (odos= drum, cale şi metha= spre, către) şi are sensul de “drum către…” sau “cale spre…”. Cu alte cuvinte metoda este drumul către atingerea obiectivelor, îndeplinind astfel un rol polifuncţional (poate simultan sau succesiv să atingă mai multe obiective) (Massari, 2009, p. 40).
„Metodele de instruire se aseamănă cu metodele de cercetare (ale ştiinţei), în sensul că ambele sunt căi care duc la conturarea unor fapte, legităţi, descrieri, interpretări cât mai apropiate de realitate. Deosebirea fundamentală constă în aceea că, în timp ce metodele de cercetare produc, elaborează cunoştinţe, metodele didactice – de regulă – prezintă, vehiculează cunoaşterea sedimentată la un moment dat” (Cucoș, 1996, p. 81).
Metodica este „un sistem de prescripţii şi de procedee, tehnici, mijloace de orice fel, prin care este concretizată (adecvată unui domeniu sau unor scopuri) aplicarea unei metode sau unui grup de metode. În pedagogie metodica denumeşte disciplinele didactice speciale privind condiţiile, metodele şi procedeele adecvate predării şi învăţării unei materii de învăţământ (scris-citire, aritmetică, istoric etc) (Popescu-Neveanu, 1978, p.447).
Funcțiile metodelor
Metodele dețin mai multe funcții specifice (Cerghit apud Cucoș, 1996):
1. Funcția cognitivă (metoda constituie pentru elev o cale de acces spre cunoașterea adevărurilor și a procedurilor de acțiune, spre însușirea științei și a tehnicii, a culturii și a comportamentelor umane; metoda devine pentru elev un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi);
2. Funcția formativ-educativă (metodele supun exersării și elaborării diversele funcții psihice și fizice ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi intelectuale și structuri cognitive, a unor noi atitudini, sentimente, capacități, comportamente; metoda de predare nu este numai calea de transmitere a unor cunoștințe, ci și un proces educativ;
3. Funcția instrumentală (sau operațională, în sensul că metoda servește drept tehnică de execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative);
4. Funcția normativă (sau de optimizare a acțiunii, prin aceea că metoda arată cum trebuie să procedeze, cum să se predea și cum să se învețe, astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate).
Ioan Cerghit (1976) clasifică metodele didactice după următoarele criterii:
I. Metode de comunicare orală:
– Metode expozitive – predarea a fost și va rămâne, „considerabil facilitată de limbaj, care sfârșește prin a fi nu numai un mijloc de schimb, dar și de instrumentul pe care cel ce învață îl poate folosi el însuși ulterior în ordonarea mediului” (Bruner, apud Cerghit, 1976).
– Metode interogative – cea mai importantă și mai des folosită rămâne conversația euristică, care se realizează prin intermediul unei succesiuni de întrebări puse cu abilitate de către profesor și alternate cu răspunsurile elevilor, sprijinindu-se pe valorificarea cunoștințelor existente deja în mintea acestora
– Discuțiile sau dezbaterile- presupune o examinare și elaborare în comun a unor noțiuni sau idei (generalizări); elucidarea și aprofundarea unor subiecte determinate; efectuarea prin efort colectiv a unor analize (de caz, literare etc.)
– Metoda problematizării- învățarea prin rezolvare de probleme este o variantă a euristicii, o altă modalitate, mai complexă de aplicare a teoriei învățării prin descoperire. Prin rezolvarea de probleme, profesorul conduce gândirea elevilor spre descoperirea adevărurilor, spre construcția unor noi structuri mintale.
II. Metode de comunicare scrisă. Învățarea după textul scris al manualului:
– Practica lecturii – instruirea cu ajutorul cărții reprezintă una dintre cele mai rapide și mai eficiente căi de îmbogățire a cunoștințelor.
– Perfecționarea lecturii, a tehnicii de lucru cu manualul – presupune inițierea elevilor în cunoașterea și folosirea unor tehnici variate de lectură precum și însușirea treptată a unor deprinderi complexe de autoinstruire prin lectură.
III. Metode bazate pe contactul cu realitatea și cu substitutele realității (metode obiective sau intuitive):
– Metode experimentale- iși aduc o contribuție originală la realizarea unei mai strânse legături a teoriei cu practica. Utilizarea metodelor experimentale accentuează și mai mult caracterul aplicativ al învățământului.
– Metode demonstrative- a demonstra înseamnă a prezenta elevilor obiectele și fenomenele reale sau substitutele acestora în vederea: asigurării unei baze perceptive, sugestive, activității de predare-învățare; a confirmării consistenței unor adevăruri (teze, teorii) ori a facilitării execuției corecte a unor acțiuni și a formării deprinderilor și comportamentelor corespunzătoare.
– Metode de modelare- un model tinde să reproducă pe alt plan și în altă formă, un original, un sistem complex (un obiect, fenomen, proces, o stare de fapt, o situație, o problemă etc.) fie în ansamblul lui, fie parțial.
IV. Metode bazate pe acțiune:
– Exercițiul – reprezintă o metodă fundamentală, ce presupune efectuarea conștientă și repetată a unor operații și acțiuni, în esență, mintale sau motrice, în vederea realizării unor multiple scopuri
– Metoda studiului de caz- permite elevilor o confruntare directă cu o situație reală, autentică, luată drept un ,,exemplu” tipic, reprezentativ pentru o stare de lucruri mai generală și pe care aceștia urmează să-l analizeze sub toate aspectele, până vor ajunge la înțelegerea cât mai complexă a problemei date.
– Proiectul sau tema de cercetare- se referă la înfăptuirea unei acțiuni viitoare, este o anticipație ideativă, un fragment din activitatea de creație a individului.
– Metode de simulare: metoda jocurilor (jocurile didactice, jocurile simulative, jocuri cu roluri, jocuri de arbitraj); învățarea dramatizată (poate fi privită ca o variantă a jocului cu roluri, ca o modalitate a metodei expunerii); învățarea pe simulatoare (un simulator didactic este un sistem tehnic artificial, construit prin analogie cu un sistem tehnic original).
După scopul didactic principal urmărit, metodele didactice pot fi clasificate astfel (Massari, 2009):
I. Metode tradiționale și metode de dată mai recentă:
Metode tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, observarea, demonstrația, exercițiul, lucrul cu manualul.
Metode de dată mai recentă: algoritmizarea, problematizarea, modelarea didactică, instruire programată, studiul de caz, metodele de simulare, învățarea prin descoperire.
II. Metode de ultimă generaţie/metode şi tehnici interactive de grup:
– metode de predare-învăţare interactivă în grup;
– metode de simulare;
– metode de fixare, sistematizare şi verificare a cunoştinţelor;
– metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii;
– metode de cercetare în grup.
Prezentarea variantelor de desfășurare
1. Expunerea didactică – constă în prezentarea de către profesor a unor cunoştinţe noi, pe cale orală, în structuri bine închegate, ceea ce garantează o eficienţă sporită, prin transmiterea unui volum mare de informaţii într-o unitate de timp determinată. În funcţie de natura şi amploarea deducţiilor şi argumentelor desfăşurate, de stilul discursiv şi de concreteţea limbajului folosit, expunerea cunoaşte mai multe variante : povestirea, explicaţia, prelegerea, expunerea universitară, expunerea cu oponent (Cucoș, 1996).
2. Povestirea este o naraţiune simplă, într-un limbaj expresiv, folosită cu precădere la clasele mici. Prin ornamentarea discursului cu figuri de limbaj se realizează o participare afectivă a elevilor, se stimulează imaginaţia, se antrenează noi motivaţii şi disponibilităţi de învăţare (Cucoș, 1996).
3. Explicaţia presupune o dezvăluire a adevărului pe baza unei argumentaţii deductive. Cu acest prilej, se pun în mişcare operaţii logice mai complicate precum inducţia, deducţia, comparaţia, sinteza, analiza, analogia. Accentul cade, totuşi, pe receptare şi mai puţin pe interpretarea cunoştinţelor (Cucoș. 1996). Explicația dezvăluie, clarifică situații, relații, legi, ipoteze, solicită analiza și argumentarea logică a faptelor sau cunoștințelor (Nicu, 2007).
4. Descrierea este forma de expunere care evidenţiază aspectele fizice ale unui obiect sau proces, prin prezentarea trăsăturilor şi detaliilor exterioare. În scopul dezvoltării spiritului de observaţie, se pot utiliza planşe, fotografii mărite, scheme explicative, machete (Massari, 2009).
5. Prelegerea constă în expunerea de către profesor a unui volum mai mare de cunoştinţe, bine organizate şi sistematizate, şi presupune o mai mare maturitate receptivă a elevilor. De regulă, metoda se recomandă claselor mai mari. Pentru reuşita unei prelegeri, profesorul se poate ghida după un plan orientativ (Cucoș, 1996). Datorită gradului înalt de activism mental şi dificultăţii operaţiilor logice integrate, este o formă specifică învăţământului superior, dar uneori se utilizează şi în clasele liceale sau în diferite variante educative. Prelegerea presupune un efort maxim de sistematizare şi rigurozitate ştiinţifică. Se poate realiza sub diferite forme: prelegerea magistrală, prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii, prelegerea cu oponent (Massari, 2009).
6. Conversaţia didactică – este o metodă dialogală, de incitare a elevilor prin incursiune în propriul univers cognitiv şi să facă o serie de conexiuni care să faciliteze dezvăluirea de noi aspecte ale realităţii (Cucoș, 1996). După funcţia didactică vizată cu prioritate, se desprind următoarele forme principale ale conversaţiei (Massari, 2009):
- conversaţia euristică în scopul însuşirii de noi cunoştinţe, în care întrebările sunt de tip productiv, solicitând cu prioritate gândirea în prelucrarea şi sistematizarea datelor cunoscute în vederea unor comparări, interpretări sau exprimări de opinii personale;
- conversaţia de consolidare prin care se urmăreşte repetarea, fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor;
- conversaţia de verificare (catehetică), în care întrebările sunt de tip reproductiv, vizând cunoştinţe predate şi învăţate şi solicitând cu prioritate memoria.
Bibliografie
• Cerghit, I. (1976). Metode de învățământ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
• Cucoș, C. (1996). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.
• Massari, G. (2009). Teoria și metodologia instruirii. Manual anul II, semestrul I-ID Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza ” Iași.
• Nicu A. (2007). Curs de pedagogie.
• Popescu-Neveanu, Paul, 1978, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.