Metode alternative de evaluare

Metodele complementare pun în valoare o serie de capacităţi sau comportamente cum ar fi: calităţile imaginaţiei; atitudinele de responsabilitate; predispoziţiile pentru creaţie; stăpânirea anumitor operaţii; aptitudinele de organizare; comunicare sau relaţii într-un grup; posibilităţile de dezvoltare personală sau socială; fineţea estetică sau toate formele de bun simţ şi de experienţă.

Metodele complementare de evaluare asigură o alternativă la metodele tradiţionale, a căror prezenţă este preponderentă, oferind alte opţiuni instrumentale care îmbogăţesc practica evaluativă.

A. Stoica (2003), referindu-se la metodele complementare de evaluare, utilizează termenul de evaluare autentică. Acesta este un concept ce se referă la evaluarea performanțelor elevilor prin sarcini de lucru complexe, care necesită rezolvare și în clasă și acasă, iar perioada de timp este flexibilă: de la câteva ore/zile până la câteva luni (în cazul portofoliului).

Valenţe formative ale acestor metode alternative de evaluare:

  • stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia fiind mai conştienţi de responsabilitatea ce şi-o asumă;
  • asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în variate contexte şi situaţii;
  • asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare uşoară a cunoştinţelor asimilate în sistemul noţional, devenind astfel operaţionale;
  • asigură un demers interactiv al actelor de predare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând şi stimulând  potenţialul creativ şi originalitatea acestuia;
  • descurajează practicile de speculare sau de învăţare doar pentru notă;
  • reduce factorul stres.

Avantajele pe care le prezintă utilizarea metodelor alternative de evaluare sunt mai multe decât dezavantajele. Printre acestea s-ar afla următoarele:

  • prezintă atractivitatea pentru cadrele didactice creative şi cu disponibilitate pentru experienţe noi;
  • permit o apreciere complexă şi nuanţată a învăţării elevilor;
  • oferă posibilitatea de a evalua cunoştinţe, dar mai ales capacităţi, atitudini şi interese;
  • permit formularea de judecăţi de valoare,opinii, adaptări atitudinale şi comportamentale;
  • determină un nivel crescut de implicare şi de motivare al elevului;
  • permit valorizarea muncii individuale a elevului acţionând ca factor de dezvoltare a personalităţii;
  • oferă posibilitatea modulării acţiunilor de evaluare în funcţie de răspunsurile elevului;
  • urmăresc formarea unor tehnici de lucru în grup şi individual, precum şi a atitudinii elevilor implicaţi în rezolvarea sarcinii;
  • unele metode, precum investigaţia solicită elevul în îndeplinirea unei sarcini de lucru precise, prin care îşi poate demnostra în practică, un întreg complex de cunoştinţe şi de capacităţi;
  • intervenţia factorilor emoţionali este atenuată de timp;
  • promovează interrelaţiile în grup şi stimulează capacitatea de a lucra în comun, dorinţa şi priceperea de colaborare;
  • formează competenţe de comunicare şi de afirmare a liderilor;
  • fiecare metodă este adeseori însoţită de aprecierea verbală asupra activităţilor elevilor.

Dezavantajele metodelor alternative de evaluare sunt:

  • au o pondere scăzută în practica pedagogică, deoarece prezintă noutate şi nu intră în obişnuinţa cadrelor didactice.
  • adeseori rezultatele evaluării nu se obţin imediat, deoarece evaluarea se face pe o perioadă mai mare de timp;
  • unele forme precum portofoliul, presupun un volum de muncă sporit, inclusiv activitate individuală în afara clasei.

„Caracterul complementar implică faptul că acestea completează arsenalul instrumentar tradițional (metode orale, scrise, practice) şi că se pot utiliza simultan în procesul evaluative” (Cucoş, 2008, p.133).

Principalele metode complementare de evaluare, al căror potenţial formativ susţine individualizarea actului educaţional prin sprijinul acordat elevului sunt:

Observarea sistematică a activităţii școlare şi comportamentului elevilor față de învățare
Observarea este o practică din ce în ce mai folosită deoarece oferă informații care privesc abilitățile motrice, obiceiurile și personalitatea elevilor, atitudinile sociale sau comportamentul în public
-fişa de evaluare (calitativă);
-scara de clasificare;
-lista de control/verificare;

Portofoliul ,,se prezintă ca o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvență mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a se emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate” (C. Cucoș, 2008, p.140).
Scopul portofoliului este acela de a confirma că ceea ce este cuprins în obiectivele învăţării reprezintă şi ceea ce ştiu şi sunt capabili să facă elevii.
După C.Cucoș (2008) există mai multe ipostaze ale portofoliului:
Portofoliu de prezentare – cuprinde acele piese alese doar de elev și considerate reprezentative pentru activitatea sa.
Portofoliu de evaluare – constă în strângerea unor elemente ce redau performanțele elevilor după o etapă de învățare.
Portofoliu ca sursă de învățare – cuprinde lucrări care scot în evidență progresele elevilor precum și reflecții ale elevilor asupra acestora.

Investigaţia „constă în solicitarea de a rezolva o problem teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să întreprindă o investigație(documentare, observarea unor fenomene experimentare etc pe un interval stabilit” (I.T.Radu, 2008, p. 189).
Aceasta metodă presupune definirea unei sarcini de lucru cu instrucţiuni precise, întelegerea acesteia de către elevi înainte de a trece la rezolvarea propriu-zisă, prin care elevul demonstrează şi exersează totodată, o gamă largă de cunoştinţe şi capacităţi aplicate în mod creative, în contexte variate.

Proiectul  presupune un demers evaluativ mult mai amplu decât investigaţia.
Etapele realizării unui  proiect sunt: colectarea datelor şi realizarea produsului. Pentru realizarea proiectului este obligatoriu ca elevii să dispună de anumite precondiţii:
-să prezinte interes pentru subiectul respectiv;
-să cunoască dinainte unde îşi vor găsi resursele materiale;
-să fie nerăbdători în a crea un produs de care să fie mândri;
– să nu urmeze rutina din clasă;
-să trezească interesul părinţilor sperând astfel la ajutorul şi înţelegerea lor.
Proiectul ca instrument de evaluare poate lua forma unei sarcini de lucru individuale sau de grup, ţinând cont şi de faptul că o bună parte a activitaţii propuse de acesta poate fi realizată şi în afara orelor de curs.

Autoevaluarea și interevaluarea au un rol esenţial în întregirea imaginii elevului. Aceștia au nevoie să ştie cât mai multe lucruri despre ei înşişi, despre dimensiunile personalităţii lor şi despre manifestările lor comportamentale şi de aceea este utilă formarea şi exersarea la elevi a capacităţii de autoevaluare și interevaluare.
Pentru  formarea acestei capacităţi trebuie respectate o serie de condiţii:
► prezentarea obiectivelor curriculare şi de evaluare pe care trebuie să le atingă elevii încă de la începutul activităţii sau unei sarcini de lucru;
► încurajarea elevilor pentru a-şi pune întrebări legate de modul de rezolvare a unei sarcini de lucru;
► stimularea evaluării în cadrul grupului;
► completarea la finele sarcinii de lucru, a unui chestionar sau a unor scale de clasificare permițând astfel elevilor să-și determine eficiența activităților realizate.

Bibliografie:
Cerghit I., 2002, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri, strategii.
Editura Aramis, București;
Cucoș C., 2008, Teoria și metodologia evaluării, Editura Polirom, Iași;
Manolescu M., 2005, Evaluarea școlara: metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press, București;
Potolea D. şi Manolescu M., 2005, Teoria și practica evaluării educaționale, MEC;
Radu I.T., 2008, Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Accesări: 1.099

Articole asemănătoare